Panait Istrati (1884-1935)
„Istrati? O! un grec… un grec din porturi… E ceea ce poate fi mai rău!” Iată prima reacție pe care o are Vladimir Ghika atunci când o aude pe jurnalista catolică belgiană Flore Many vorbindu-i despre prietenul ei, scriitorul român Panait Istrati. Căci acesta o cheamă în ajutor. Este singur, bolnav, persecutat…
De fapt, încă din fragedă pruncie, Panait Istrati a cunoscut mizeria: orfan de tată la o vârstă fragedă, părăsește curând școala, practică toate meseriile cele mai prost plătite, rătăcește de la Brăila, unde s-a născut, la Alexandria Egiptului, unde se îngrijește de tuberculoză trăind de azi pe mâine. Sosit clandestin în Franța, ajunge să-l cheme în ajutor pe Romain Rolland, scriitor francez celebru în epocă, pacifist, socialist, care acceptă să-i citească proza scrisă direct în franceză și o publică. Să fie clar: dacă Partidul Comunist Francez îl ajută pe Panait Istrati să publice, succesul său se datorează în întregime remarcabilei sale arte de povestitor. Căci Panait Istrati s-a adăpat cu literatură încă din copilărie și s-a impregnat într-atât încât a asimilat-o la cel mai înalt nivel: da, Panait Istrati a forțat destinul care îi era rezervat pentru a dobândi un imens talent literar.
Odinioară secretar al sindicatului docherilor din Brăila, membru activ al Partidului Socialist Român, Panait Istrati, devenit celebru, nu îi uită pe frații săi de mizerie și, pentru mulți în acea vreme, patria proletarilor din lumea întreagă este URSS. Așadar, se duce acolo într-o călătorie bine organizată, și i se arată ceea ce se vrea să i se arate… Dar Panait nu este naiv, el care a văzut atâtea în viața sa. URSS-ul este, pentru el, o deziluzie cruntă. La întoarcerea sa, se destăinuie lui Romain Rolland, care îl sfătuiește să tacă. Dar Panait nu poate să tacă. Este un om sincer și integru. Atunci publică Spovedania unui învins (1929), unde relatează ceea ce a văzut în URSS: mizeria și dictatura.
Își pierde prietenii francezi de stânga, susținătorii săi. În ce privește dreapta, aceasta continuă să-l ignore, pe el care exaltă dreptatea socială și se ridică împotriva naționalismului ațâțător de război și a antisemitismului josnic. Se întoarce în România unde este tot atât de denigrat de către toți, de la Garda de Fier în plină expansiune până la socialiști. Și boala câștigă teren… de unde strigătul lui după ajutor, mai mult moral decât material.
Vladimir Ghika acceptă să îl întâlnească, la București. Se văd, se înțeleg… Vladimir Ghika îi mulțumește pentru faptul că, dacă a spus multe lucruri rele despre boieri în cărțile sale, nu a spus nimic împotriva Ghikuleștilor! Vorbesc mult, merg împreună la Catedrala Sfântul Iosif, se roagă împreună unul lângă altul în ciuda mulțimii din ziua de 15 august 1934. „Ce i-ați cerut lui Dumnezeu?” îl întreabă Vladimir Ghika. „Mi-ați spus că prietena mea din Belgia [Flore Many] este grav bolnavă: am cerut ca Domnul să-i dea jumătate din timpul care îmi rămâne de trăit.” Din nefericire, nu îi rămâne mult de trăit. Panait Istrati moare câteva luni mai târziu, la 16 aprilie 1935.
Văzând fotografiile înmormântării sale, Vladimir Ghika îi spune lui Flore Many: „Putem să fim siguri că Panait a murit cu un gând apropiat de al nostru, căci pentru a avea o cruce de rit catolic într-un cimitir ortodox, trebuie s-o fi cerut![1]”
[1] Citate extrase dintr-o scrisoare a lui Flore Many către pr. Schorung.
Luc Verly (traducere Iulia Cojocariu)
Actualitatea creştină, nr. 9/2022, Anul XXXIII, p. 27.
