Henri Caffarel (1903-1996)
„Aveam douăzeci de ani când Isus Cristos, într-o clipă, a devenit Cineva pentru mine. O! Nimic spectaculos. În această îndepărtată zi de marți [1923], am știut că eram iubit și că iubeam, și că de atunci încolo între el și mine va fi pentru toată viața. Totul era decis.”
Dar acum ce să facă? Să devină preot? Cum să faci studii de teologie când a trebuit să abandonezi dreptul din cauza unei „anemii cerebrale”… Timpul trece, serviciul militar fiind satisfăcut, Henri Caffarel trebuie să găsească o soluție. Directorul său spiritual, părintele Augustin Ferrez, găsește soluția: de ce să nu se alăture seminarului destinat vocațiilor speciale care tocmai fusese creat de părintele Ghika la Auberive? Și astfel Henri Caffarel sosește într-o seară de noiembrie 1926, pe o ploaie torențială, la Auberive… cu motocicleta. Foarte repede devine apreciat de frații și surorile de la Saint-Jean. Ramura masculină a fraternității se închide repede, dar tânărul seminarist își poate continua studiile la Paris, iar Vladimir Ghika îi găsește un loc aproape de el la mănăstirea Sainte-Marie, rue de la Source, la Paris. Henri Caffarel este în cele din urmă hirotonit preot de către cardinalul Verdier, la 19 aprilie 1930.
Lui Vladimir Ghika i-ar plăcea mult ca fratele Henri să devină mâna lui dreaptă la Auberive, dar acesta din urmă se eschivează, poate fără să îndrăznească să-i spună în față părintelui său spiritual. Putem înțelege că un tânăr preot nu vrea să se închidă într-o mănăstire rătăcită într-un fund de țară pentru a se ocupa spiritual de două nefericite surori, oricât de creștine evlavioase ar fi fost…, căci acolo erau doar două călugărițe în acel moment. Vladimir Ghika resimte această eschivare ca o trădare. Este sfârșitul operei sale, în care a investit atât de mult și de la care spera atât de mult…
Astfel se face că relațiile dintre cei doi se răresc în anii care urmează. Se reiau totuși în 1936 – Henri Caffarel îi scrie atunci lui Vladimir Ghika: „chiar dacă a existat o lungă tăcere de aproape șase ani, totuși nu a fost niciodată nici cea mai mică schimbare în recunoștința profundă și plină de afecțiune de fiu față de acela care, pas cu pas, l-a condus la altar și l-a asistat, care i-a dat, zi de zi, pâinea sufletului și toate bogățiile frumosului său suflet sacerdotal…” În ciorna răspunsului său, pe care probabil nu a trimis-o niciodată, din delicatețe, Mons. Ghika lasă să se înțeleagă că rana sa nu este vindecată încă: „Vă reînnoiesc afecțiunea mea completă dintr-o inimă în continuare mâhnită și mutilată și voi fi mereu fericit să văd binele pe care îl puteți face, și să fac cât mai bine să vă ajut dacă e cazul. Cea mai mare lovitură pe care mi-ați dat-o a fost mult mai departe decât ceea ce vă privește. Ați ucis, se pare, în mine încrederea în oameni, în lucruri și în mine. Sper să aud relatarea roadelor activității în slujirea lui Dumnezeu. Aceasta m-ar bucura fără îndoială mult.”[1]
Căci între timp, părintele Caffarel a creat propria sa operă. Astfel se vor naște Echipele Notre-Dame, mișcare de spiritualitate conjugală, sau Fraternitățile Notre-Dame de la Résurrection, destinate văduvelor, și altele care se vor dezvolta după război. După moartea sa, la 18 septembrie 1996, prietenii săi au deschis un dosar de beatificare, încununarea unei opere construite nu pe ruinele de la Auberive, ci pe soclul spiritualității vii a lui Vladimir Ghika.
[1] Hârtiile lui Henri Caffarel au fost arse, la cererea sa, la moartea lui. Nu vom ști niciodată care a fost adevăratul răspuns al lui Vladimir Ghika, trebuie să fi fost foarte binevoitor, căci Henri Caffarel răspunde astfel: „scrisoarea dumneavoastră atât de părintească mi-a dat o mare bucurie”.
Luc Verly (traducere Iulia Cojocariu)
Actualitatea creştină, nr. 7/2022, Anul XXXIII, p. 27.
