Mărgărita Miller-Verghy (1865-1953)
„Isus n’a venit pe pământ, numai ca să ne învețe să trăim cu sfințenie; a vrut și să ne arate prin chinurile Sale că suferința e necesară, deoarece printr’însa a răscumpărat, El nevinovatul, toate păcatele neamului omenesc. A vrut să ne facă să înțelegem că durerea are darul neprețuit de a răscumpăra greșelile altora. (…) nu poți ști al cui suflet îl mântuiești prin fiece lacrimă ce verși. Gândul acesta oare nu e deajuns ca să te împace cu orice durere? Nu te face s’o privești ca pe o comoară neistovită, din care putem culege cu amândouă mâinile binecuvântări de împrăștiat asupra ființelor scumpe?”
Nu, nu este un citat luat din reflecțiile lui Vladimir Ghika despre suferință, ci este vorba de un extras din romanul autobiografic al Mărgăritei Miller-Verghy, Cealaltă lumină[1], scris între octombrie 1942 și februarie 1943 și apărut în 1944. Într-o perioadă de mare suferință pentru România.
Nu știm în ce măsură acest roman este autobiografic deoarece, dacă unele elemente din roman au făcut parte din viața autoarei, ca de exemplu orbirea ca urmare a unui accident de mașină, îngrijirile prelungite oferite de către profesorul Gilbert Sourdille la Nantes etc., altele nu corespund realității, ca de exemplu vârsta eroinei, Ariana, mult mai tânără în roman decât în realitate. Un alt detaliu rămâne neclar: Ariana se convertește la catolicism, dar nu este sigur că autoarea a făcut vreodată acest pas. Ca urmare a accidentului său, Mărgărita Miller-Verghy s-a apropiat de teosofie. Este adevărat că, pentru teosofi, creștinismul se dizolvă în teosofie, dar nu putem spune că reciproca este adevărată pentru catolici…!
Dar poate că nu a avut nevoie să se convertească, deoarece tatăl său, care se prezenta ca Gheorghe Miller, se numea de fapt Milewski și era de origine poloneză, deci probabil catolic – Verghy era numele mamei sale. Copilă fiind, Mărgărita fusese crescută de către surorile de la Notre-Dame de Sion.
Ceea ce pare probabil, este faptul că Vladimir Ghika și Mărgărita Miller-Verghy vorbeau despre religie și filosofie atunci când se întâlneau la căpătâiul diplomatului Ștefan Lupașcu (1872-1946)[2], alături de fiica acestuia din urmă Maria Ștefana (Lily) Teodoreanu, cunoscută sub numele de scriitoare de Ștefana Velisar, și de soțul acesteia, și el scriitor, Ionel Teodoreanu. Amintim că Mărgărita Miller-Verghy era doctor în filosofie.
La un moment dat, o călugăriță catolică îi spune Arianei suferinde pe patul ei de spital:
„Curaj, copila mea; îți faci Purgatoriul aici pe pământ. Nimeni nu-și face de două ori Purgatoriul. Dumneata poți fi sigură fără nici o îndoială că după atâta suferință ai să mergi deadreptul în Rai.”[3] Cred că acest lucru îl simțea și Mărgărita Miller-Verghy când, singură și sărăcită, își sfârșea viața, foarte modest, la azilul „Mitropolitul Ghenadie”, la București, în 1953.
[1] Editura O. Bianchi, București. Citat p. 116. Menționăm în trecere că Mărgărita Miller-Verghy a tradus memoriile reginei Maria a României, Povestea vieții mele, din engleză în română.
[2] A nu se confunda cu nepotul său omonim, filosoful Ștefan Lupașcu (1900-1998). Acesta din urmă s-a căsătorit de altfel cu un membru al familiei Ghika: Georgette Ghika (1880-1932), al cărei nume este evocat foarte pe scurt în roman, alături de cel al soțului ei.
[3] Cealaltă lumină, p. 145.
Luc Verly (traducere Iulia Cojocariu)
Actualitatea creştină, nr. 3/2022, Anul XXXIII, p. 27.