Octav Șuluțiu (1909-1949)
Pe când Octav Șuluțiu era încă licean, își pierde mama[1] victimă a unui cancer. Reacția sa, pe care o putem citi în jurnalul[2] său, este violentă:
„26 mai 1927: Mama tot bolnavă cu stomacul. Oh! Dumnezeule scap-o și voi deveni cel mai credincios om de pe pământ!… (…)
8 iunie: Azi am adus pe dr Ion Stoia de la Spitalul Brâncovenesc. A spus că cancerul a cuprins întreg stomacul mamei. Nu mai are mult și o pierdem. Vai! Vai! Ce nenorocire! NU EXISTĂ DUMNEZEU!!! (…)
14 iunie: La 12.10 a murit mama! De-acum două lucruri îmi mai rămân: Gloria și Negarea divinității!
15 iunie: La 3 îngropăm pe mama la Sfânta Vineri. Oh! Dacă aș putea să-l pălmuiesc pe Dumnezeul crimei!”
Tânărul Șuluțiu este așa de supărat pe Dumnezeu că, într-o zi, refuză să îi însoțească pe colegii lui de clasă la biserică. Consecința: este dat afară două săptămâni din liceul Mihai Viteazul. Alte vremuri!
Asta înseamnă că a devenit ateu? Nu, nu chiar, căci dacă moartea mamei îl îndepărtează de Dumnezeu, iubirea față de ea îl aduce înapoi, căci simte sufletul acesteia care „plutește” în jurul lui[3]. Nu e oare ceea ce spune Vladimir Ghika persoanelor aflate în doliu: că sufletul celui dispărut atât de iubit este foarte aproape de noi, ne însoțește peste tot, în toate circumstanțele? Octav Șuluțiu ajunge chiar să scrie, la începutul anului 1931: „… atâta cât am evoluat sufletește, m-am descoperit creștin, cred că am să intru la mânăstire. Și dacă voi intra, apoi voi rămâne acolo pentru totdeauna.”
Nu o face, viața monahală nu e făcută cu adevărat pentru el, și invers, iar Octav Șuluțiu, în ciuda sărăciei, urmează studii strălucite de litere și devine profesor, dar și critic literar apreciat în ziarele și revistele din vremea sa. Se face cunoscut și prin romanul său de avangardă Ambigen (1935), o lunga confesiune erotico-amoroasă, calificată de către unii drept amorală, chiar imorală.
În 1943, publică un alt roman, mai clasic, cu accente dostoievskiene, Mântuire. Găsim acolo reflectarea sufletului său? Motoul cărții este un citat din Giovanni Papini: „Aventurile spirituale, cerebrale și intelectuale ale unui om – deși nu apar la toți – pot să constituie materie de artă (…) pierderea credinței ori cucerirea unui adevăr metafizic pot să fie evenimente tot atât de tragice și de dramatice, ca și fuga unei amante sau cucerirea unei doamne.”[4]
Chiar în acest an 1943 Octav Șuluțiu, ca și soția sa Elena, născută Pteancu, încep să-l frecventeze pe Vladimir Ghika. Îl invită la ei, dar de asemenea merg în bulevardul Dacia la Monseniorul unde asistă la liturghie. Ea se spovedește, el nu. Deși spunea: „Confesiunea o am în sânge. Nevoia de a mă spovedi e mai tare decât pudoarea.”[5] Iar jurnalul său oglindește acest lucru. A cerut să fie distrus la moartea sa, la 40 de ani. Ultimele sale dorințe nu au fost respectate în întregime. Din nefericire partea care ne interesează cel mai mult, anii în care îl frecventează pe Vladimir Ghika, nu au fost păstrați.
Amintirea uitată a unui scriitor uitat.
[1] De origine poloneză, tatăl său, român, fiind decedat.
[2] Octav Șuluțiu, Jurnal, Editura Dacia, Cluj, 1975.
[3] Jurnal, 1 ianuarie 1928, pp. 41-42.
[4] Citat în Teodor Dună, „Octav Şuluţiu, Mântuire – sau despre ratarea exemplară”, Caiete Critice, nr. 8 (346) 2016.
[5] Ambigen, Editura Vremea, Bucureşti, 1935, p. 203.
Luc Verly (traducere Iulia Cojocariu)
Actualitatea creştină, nr. 13/2021, Anul XXXII, p. 21.
