Dumnezeu are față de om o iubire atât de mare, încât, El însuși întrupându-se, îl urmează până la moartea prin răstignire și apoi îi arată drumul spre înviere: astfel El duce la desăvârșire tocmai visul originar al omului – de a se uni cu Dumnezeu.
„Omul dorește o emancipare totală, adică o libertate fără restricție și o egalitate care să desființeze orice alienare și să realizeze unitatea desăvârșită a omului cu el însuși, cu natura și cu umanitatea – adică vrea calitatea de Dumnezeu. În această privință el are dreptate, ne spune Noul Testament; numai că o caută pe căi complet aberante.”[1]
În schimb, ceea ce îi oferă Dumnezeu nu e nicio apoteoză a omului așa cum o imaginau romanii, nici o dizolvare până la pierdere a omului în divin, nici șansa ca omul să fure pentru el însuși egalitatea cu Dumnezeu, în maniera lui Prometeu, ci misterul mântuirii, experiența profund paradoxală care trece obligatoriu prin suferință, umilință și moarte ca să ajungă la înviere, bucurie și gloria Împărăției. Nu Prometeu, ci Fiul care se supune „până la moartea pe cruce” (Fil 2,5-11) este principiul divinizării omului: omul poate să devină „Dumnezeu” nu pentru că se face el astfel, ci numai pentru că devine „Fiu”.
În gestul filial al lui Isus se naște Împărăția lui Dumnezeu. În El se unesc viața și moartea, ființa și nimicirea, iar crucea este paranteza care reduce la zero această distanță[2]. Astfel devine posibilă bucuria pascală descrisă în același imn cristologic din Fil 2,5-11, care antrenează întreaga creație.
„Iată ce este Paștele: este exodul, trecerea omului de la sclavia păcatului, a răului, la libertatea iubirii, a binelui. Pentru că Dumnezeu este viață, numai viață, și gloria sa suntem noi: omul viu (cf. Irineu, Adversus haereses, 4,20,5-7).”[3]
De remarcat felul cum tema unirii între Dumnezeu și om, pe care o face posibilă opera mântuitoare înfăptuită de Isus, este reluată atât în imnul din Fil 2,5-11 („Să aveți în voi același cuget care era și în Cristos Isus”), cât și în 1Cor 6,17 („Cel care se unește cu Domnul este un singur duh cu el”) și Rom 8,9 („Voi nu sunteţi în trup, ci în Duh, din moment ce Duhul lui Dumnezeu locuieşte în voi”), încercând să aproximeze modul specific al acestei uniuni ce creează iubire, în care Dumnezeu și omul rămân ei înșiși și totuși devin complet una[4].
Parabolele lui Isus sunt alt mod de a descrie elanul unui Dumnezeu iubitor de a se apropia de om, de a-l chema, de a-l mângâia, de a-l ridica la sine și a-l mântui, fie că e vorba de păstorul care pleacă în căutarea oiței rătăcite de turmă, de femeia care caută drahma, de tatăl care iese înaintea fiului risipitor și-l îmbrățișează. Papa Francisc a remarcat că tatăl din parabola fiului rătăcitor are în felul său de a acționa ceva ce amintește de sufletul unei mame, pentru că mai ales mamele îi iartă pe copii, indiferent cât de grav ar greși, nu întrerup empatia față de ei când apar conflicte și îi iubesc necondiționat, chiar când aceștia n-ar mai merita nimic.
„Dumnezeu te caută, chiar dacă tu nu-l cauţi. Dumnezeu te iubeşte, chiar dacă tu ai uitat de el. Dumnezeu vede în tine o frumuseţe, chiar dacă tu crezi că ai risipit inutil toţi talanţii tăi. Dumnezeu este nu numai un tată; este ca o mamă care nu încetează niciodată să-l iubească pe copilul ei.”[5]
Din această perspectivă, actul jertfei pe cruce concentrează în mod firesc atenția teologilor atunci când se deschide discuția despre mântuire, pentru că modul cum îl prezintă Isus conține cea mai explicită declarație de iubire față de oameni („Nimeni nu are o iubire mai mare decât aceasta: ca cineva să-și dea viața pentru prietenii săi” – In 15,13). Dar să observăm că două acte fundamentale ale lucrării lui pe pământ sunt însoțite de expresii la fel de clare de iubire, grijă și compasiune pentru ucenicii pe care îi știe că vor suferi crunt din cauza dispariției lui și cărora El însuși le va duce dorul când nu va mai fi aici: instituirea Euharistiei în timpul Cinei de Taină (cf. Lc 22,14-20) și promisiunea Duhului Sfânt ca Mângâietor (cf. In 14,15). Același impuls de grijă și consolare îl mărturisesc toate întâlnirile lui cu ucenicii după Înviere.
Pentru noi, întâlnirea de acum cu El după Înviere se întâmplă, la fel ca și pentru ucenici, atunci când îl recunoaștem la frângerea pâinii (cf. Lc 24,35), respectiv la Euharistie, care ne atrage în actul sacrificial al lui Isus. Cu alte cuvinte, nu suntem destinatarii Logosului întrupat într-un mod static, ci suntem implicați în dezvoltarea dinamică a jertfirii sale. Imaginea matrimonială dintre Dumnezeu și Israel devine realitate într-un fel care mai înainte era de neînţeles: posibilitatea de a sta în fața lui Dumnezeu devine, prin faptul de a lua parte la sacrificiul de sine al lui Isus, participare la trupul și la sângele său; devine unire, deoarece sacramentul întrece cu mult orice altă încercare de înălțare mistică a omului: „Pentru că este o singură pâine, noi, cei mulți, suntem un singur trup, căci toți ne împărtășim din aceeași unică pâine” (1Cor 10,17)[6].
De aceea, unirea cu Cristos este în același timp unirea cu toți cei cărora El li se dăruiește. La fel ca în rugăciunea „Tatăl nostru”, noi suntem fii în măsura în care suntem frați și ne rugăm împreună, pentru că nici Tatăl nu este numai al „meu”, nici cu Fiul nu intru în relație de unul singur, ci împreună cu toți cei care au devenit sau care vor deveni ai săi. Acesta este fundamentul cristologic și sacramental care ne permite să înțelegem corect învățătura lui Isus despre iubire. Biserica este „comuniunea sfinților”, expresie care desemnează misterul faptului că, întrucât Isus a murit pentru toți, nimeni nu mai poate să trăiască și să moară doar pentru sine (2Cor 5,14) și că „binele pe care îl are cineva aparține în abnegație iubitoare tuturor, fapt prin care apare un schimb infinit și un circuit sangvin între toate membrele Trupului bisericesc al lui Cristos”, în așa fel încât „nimic nu este privat în Comuniunea sfinților, chiar dacă totul este personal”[7]. Un părinte își iubește toți copiii, fără ca iubirea să i se micșoreze dacă în loc de un copil apar doi, trei sau mult mai mulți: la aceasta trimit miracolele cele mai spectaculoase ale generozității lui Isus, cele care implică o colectivitate, o mulțime de oameni – înmulțirea pâinilor și a peștilor și abundența vinului oferit nuntașilor de la Cana. Nimic nu descrie mai poetic acțiunea de iubire nesecată a Domnului decât imnul Exultet de la începutul Liturghiei pascale: „Iată înțelesul acestei lumânări pascale pe care am aprins-o în cinstea lui Dumnezeu de la focul binecuvântat: deși flacăra ei a fost împărțită la atâția, ea nu și-a pierdut nimic din strălucirea sa.”[8]
Iar mai departe, darul gratuit primit de oameni trebuie dat mai departe la fel de gratuit (cf. Mt 10,8). Primirea Euharistiei trebuie să se fructifice în trăirea concretă a iubirii de aproapele, fără de care nu există mântuire: la judecata finală, iubirea devine punctul hotărâtor pentru decizia divină cu privire la valoarea vieții umane (cf. Mt 25,31-46), odată ce Isus a arătat explicit că este recunoscut în aceia care sunt în nevoi: cei înfometați, însetați, străini, săraci, bolnavi și închiși. „Tot ce ați făcut unuia dintre frații mei cei mai mici, mie mi-ați făcut” (Mt 25,40). Papa Francisc a remarcat că la momentul nunții din Cana, vinul cel mai bun vine abia la urmă, prin mâinile celor care au urmat îndemnul Mariei, „Faceți tot ce vă va spune el!” (In 2,5), sugestia de speranță conținută în acest detaliu fiind de o subtilitate aparte.
„Șoptiți-vă asta fiecare în inima sa: vinul mai bun urmează să vină. Și șoptiți asta celor disperați și celor cu puțină iubire: aveți răbdare, aveți speranță, faceți ca Maria, rugați-vă, acționați, deschideți inima, căci cel mai bun dintre vinuri urmează să vină. Dumnezeu se apropie mereu de periferiile celor care au rămas fără vin, ale celor care au de băut numai descurajarea; Isus are o preferință pentru a vărsa cel mai bun dintre vinuri celor care dintr-un motiv sau altul simt de acum că au stricat toate amforele.”[9]
[1] J. Ratzinger/Benedict al XVI-lea, Moarte și viață veșnică, 84.
[2] Cf. ibidem, 86.
[3] Francisc, Mesajul Urbi et Orbi de Paște, 31.03.2013, https://www.magisteriu.ro/mesajul-urbi-et-orbi-pasti-2013/.
[4] Benedict al XVI-lea, Deus caritas est, nr. 10.
[5] Francisc, Audiență generală, 16.01.2019.
[6] Cf. Benedict al XVI-lea, Deus caritas est, nr. 13.
[7] Hans Urs von Balthasar, Meditații la Simbolul de Credință Apostolic, Galaxia Gutenberg, Târgu- Lăpuș 2004, 54.
[8] ***, Săptămâna Sfântă, Sapientia, Iași 2007, 167.
[9] Francisc, Predică la Liturghia de la Guayaquil, 7.07.2015.
Pr. Augustin Benchea
Actualitatea creştină, nr. 4/2022, Anul XXXIII, p. 14-15.
