de Pr. Fabian MĂRIUȚ
În prima lună de toamnă, între 22 şi 27 septembrie, în „Cetatea iubirii fraterne” – aşa cum se traduce Philadelphia -, în oraşul în care a sunat pentru prima dată clopotul libertăţii pentru naţiunea americană, se desfăşoară cea de-a VIII-a Întâlnire Mondială a Familiilor. Iubire şi libertate sunt doi termeni fundamentali şi două concepte vitale pentru orice fiinţă umană. Când sunt puse sub farul credinţei în Cristos, ele îşi ating semnificaţia plenară. Iar când stau la temelia vieţii de familie îi dau acesteia vigoare
şi măreţie.
Titlul articolului de faţă preia, de fapt, motoul sub care este pus evenimentul de la Philadelphia, organizatorii inspirându-se din scrierile Sfântului Irineu care ne-a lăsat fericita expresie: „Slava lui Dumnezeu este omul viu”. Omul este viu când, în existenţa sa, se împletesc harul şi libertatea, iubirea şi credinţa, adevărul şi slava dumnezeiască.
Organizatorii Întâlnirii au pus sub acelaşi moto şi cele zece cateheze pregătitoare ţinând să sublinieze că „Slava bărbaţilor şi a femeilor este tocmai capacitatea lor de a iubi asemenea lui Dumnezeu, iar menirea familiei este de a întrupa această iubire în viaţa zilnică”.
În spiritul unei cugetări lăsate de Charles Peguy, „Omul este mai mult decât omul”, în prima cateheză – Creaţi pentru bucurie – se arată că omul este mult mai mult decât capitalul său biologic. Fiind chip al lui Dumnezeu este capabil să participe liber şi conștient la viaţa divină. În epoca tehnologiilor sofisticate şi a bogăţiei materiale impresia că se poate trăi fără Dumnezeu este tot mai pregnantă. O astfel de mentalitate aruncă omul în confuzie şi nesiguranţă. În acest climat, credinţa creştină aduce cu sine şansa întâlnirii cu Cristos, izvor de speranţă, iubire şi bucurie. Pe scurt, Cristos este răspunsul la dezgustul în care trăieşte omul de azi. Mai mult, este calea de a înţelege că omul ca atare este mai mult decât „lumea materială”, că prin Cristos i se conferă demnitatea de copil al Tatălui ceresc.
Amintind învăţătura Sfântului Ioan Paul al II-lea: „Dumnezeu a înscris în umanitatea bărbatului şi a femeii vocaţia şi responsabilitatea iubirii şi a comuniunii” (Familiaris consortio, 11), în cea de-a doua cateheză – Misiune de iubire – se precizează că scopul pentru care omul a fost pus de Dumnezeu în lume este de primi iubirea şi de a o oferi altora aşa încât măsura „iubirii lui Dumnezeu să devină măsura iubirii umane”. Mai mult, legământul dintre un bărbat şi o femeie devine o imagine a legământului lui Dumnezeu cu poporul său, iar căsătoria dintre un bărbat şi o femeie este sacrament.
Cateheza a treia – Semnificaţia sexualităţii umane – scoate în evidenţă valoarea trupului uman. Trupul nu este un simplu ambalaj pentru suflet, nu este o maşină senzorială pentru creier, nici o materie primă de care se poate dispune. Este templul sufletului. Din acest motiv sexualitatea umană nu are rol pur funcţional, nu se rezumă nicidecum la simplul impuls fizic şi emoţional. Ea este semnul că fiinţa umană nu este autosuficientă şi că aspiră să stabilească relaţii cu alte persoane. Diferenţa sexuală – vizibilă prin trup – exprimă caracterul nupţial al trupului şi capacitatea persoanei de a iubi.
A patra cateheză – Doi devin una – defineşte căsătoria ca pe „o formă unică şi intimă de prietenie”, bazată pe complementaritate şi deschisă către cultivarea virtuţilor: curaj, bunătate, statornicie, curăţie, fidelitate, milostivire, iertare.
A cincea cateheză – Făurirea viitorului – arată diferenţa dintre alte forme de relaţii umane şi căsătorie definită ca „legământul edificat pe capacitatea de a procrea”, cu precizarea că cei botezaţi nu au copii doar pentru a perpetua specia umană, ci pentru a educa la sfinţenie. Aşadar, viitorul se făureşte prin transmiterea vieţii şi prin educarea la o viaţă virtuoasă.
A şasea cateheză – Iubirea aduce roade – pune accentul pe rodnicia spirituală în rândul căreia un rol aparte îl ocupă celibatul pentru împărăția cerurilor. În linie cu învăţătura Catehismului Bisericii Catolice, viaţa de familie şi viaţa consacrată, căsătoria, respectiv preoţia, sunt complementare în misiunea de a sluji binele integral al omului şi al societăţii.
Cateheza a șaptea – Lumina într-o lume întunecată – amintește atacurile împotriva familiei: sărăcie, bogăţie, pornografie, contracepţie, manipulări ideologice care ameninţă sănătatea vieţii de familie. În ciuda lor, familia este şcoala de iubire, dreptate, mângâiere, iertare, respect reciproc, răbdare şi umilință. Pe scurt, familia este şcoala de umanizare.
Cateheza a opta – O casă pentru inimile rănite – apelând la o expresie îndrăzneaţă a Papei Francisc, anume „Biserica este un spital de campanie”, ca răspuns la situaţiile dificile – cum ar fi sărăcia, handicapul, boala, şomajul, singurătatea şi bătrâneţea – şi la situaţiile problematice – cum ar fi divorţul – se propune alcătuirea de reţele de familii ca izvor de milostivire, siguranţă, prietenie.
Cateheza a noua – Mamă, învăţătoare, familie: natura şi rolul Bisericii – subliniază că Biserica, înainte de a fi o instituţie este o realitate personală, un „tu per tu” cu Cristos. În ciuda slăbiciunilor şi a păcatelor slujitorilor săi, ea rămâne Mireasa lui Cristos şi Mama care ne naşte prin har la o viaţă nouă, care ne educă prin învăţătura Evangheliei şi care ne uneşte pentru a deveni o familie de familii.
Cateheza a zecea – A alege viaţa – pune întreaga învăţătură în orizontul vieţii. E un fel de a spune că iubirea este co-extensivă cu viaţa, că a iubi înseamnă a da viaţă. Finalul catehezelor se constituie într-o invitaţie de a mărturisi iubirea şi viaţa.
[Articol apărut în Actualitatea Creştină, Anul XXVI, nr. 09/2015, p. 21]
