Nu zice nimeni să nu ne îmbrăcăm îngrijit când venim în casa Domnului. Dar să ne gândim bine pe cine vrem să arătăm lumii prin îmbrăcămintea noastră: pe noi și propria vanitate sau pe Cristos cel sărac și umil?
Text: Claudia Stan
Îl înfățișăm lumii pe Cristos, care n-a avut două haine și nici două perechi de încălțăminte, când:
- ne amintim că trupul e „mai mult decât îmbrăcămintea” (Lc 12,23): e „templu al Duhului Sfânt” (Rom 13,14) și se cuvine să-l cinstim ca atare, prin practicarea modestiei, a bunei-cuviințe, a nestridenței prin înfățișarea noastră exterioară; ce templu e acela care pe dinafară arată ca un loc al vanității, al neesențialului?
- urmăm sfatul lui Petru: „podoaba voastră să nu fie cea din afară: împletirea părului, podoabele de aur și îmbrăcarea hainelor scumpe, ci să fie omul tainic al inimii” (1Pt 3,3); altfel spus, dacă n-am venit să ne îngenunchem inima înaintea lui Cristos, în zadar trudim să punem jos – fără să-l murdărim și să-l șifonăm – genunchiul cel înfășat în mătase: Dumnezeu nu s-a deranjat să se întrupeze pentru cei prea scrobiți, că la aceștia n-are nimic de îndreptat;
- nu-l scandalizăm pe aproapele prin bogăția sau ostentația înfățișării noastre exterioare, căutând „să ne îmbrăcăm în Cristos” (Rom 13,14) nu numai în biserică, dar mai ales în afara ei, netrăind duplicitar (cu fustă până în pământ la Liturghie și cu poalele-n cap în viața de toate zilele), ci coerenți și consecvenți în alegerea simplității și curăției, adică a lui Cristos.
Ne arătăm pe noi și vanitatea noastră, care urlă după aprobare, când:
- uităm cum arată Cel pe care am venit să-l întâlnim (cast și sărac) și ne fluturăm înaintea lui fustele microscopice, bluzele transparente și parfumurile grele de cadână; parafrazându-l pe Sfântul Apostol Ioan, cum putem să spunem că ne pasă de privirea castă a lui Isus, pe care nu-l vedem, dacă nu dăm doi bani pe faptul că nesăbuința noastră strivește nemilos delicatețea votului de castitate al preotului, pe care îl vedem?
- dorința noastră de a arăta într-un fel e mai presus de dorința de a fi într-un fel. Nu haina îl face pe om, dar ea este o reflecție a vieții interioare. Dacă ne despuiem ca pentru un dans la bară într-un club de noapte și ne așezăm lângă un frate în Cristos care, în taină, se luptă să învingă poftele trupești, atunci exteriorul nostru e invaziv, băgăcios, smintitor, adică lumesc, așa cum nu e niciodată Cristos.
- interpretăm greșit semnificația „hainei de nuntă” din parabola lui Matei (22,2-12) și ne împopoțonăm cu toate sclipiciurile, zdrăngănelile, tocurile și penele pe care le avem în garderobă, atrăgând asupra noastră toate privirile, deturnându-le astfel de la singurul lor destinatar, pentru care se presupune că se află acolo: Mirele din tabernacol.
Bonus! Dacă trudim nu să ne punem părul pe moațe, ci să ne punem sufletul întreg, fără rezerve, la bătaie pentru credința noastră, s-ar putea ca Domnul să ne dea harul de a ne primi acolo, la picioarele Tronului ceresc, care e Crucea: unde miroase a sărăcie și a durere, dar unde hainele albe sunt scăldate în cel mai de preț balsam, care e sângele Mielului (Ap 7,14).
