De-a lungul periplului nostru de a înțelege câteva din conceptele și învățăturile Bisericii despre societate urmând documentul DOCAT, am văzut că omul este mai degrabă doritor sau poate chiar avid de muncă. Căci dacă în lumea antică munca nu era o activitate nobilă și demnă de cetățean, de la modernitate încolo se întâmplă exact contrariul: „un lider politic care nu lucrează sau nu a lucrat e văzut ca un personaj prea puțin serios și nedemn de încredere, iar o persoană care nu lucrează la vârsta activă este considerată cel puțin suspectă și cetățean de categoria a doua” (Luigino Bruni, Alessandra Smerilli, Sfânta economie, ARCB, 2010).
Sfântul Benedict consideră munca drept „opus Dei” – operă a lui Dumnezeu, muncă fiind și lectura sacră și ajutorarea celuilalt. Atunci ne revine întrebarea: Munca este o obligație? O necesitate? Un drept? Cum încadrează Biserica raportul omului cu această activitate cât se poate de socială?
Primul drept ce i se cuvine omului, în activitatea sa temporală, este ceea ce se cheamă dreptul la muncă, ce se referă în primul rând la eliminarea unei munci epuizante și degradante. În al doilea rând, dreptul la odihnă.
Dreptul la muncă este o dimensiune fundamentală a omului, un act al persoanei, un bun cu mare pondere și totodată demn, o cale obișnuită pentru a exprima demnitatea, pe măsura chipului lui Dumnezeu care este omul (Pius al XII-lea, Mesaj radiodifuzat la a 50-a aniversare a Rerum novarum).
Este atât un drept, cât și o datorie a omului. El a primit-o de la natură cu o dublă caracteristică: personală deoarece este o forță activă și inerentă a persoanei, și este proprietatea celui ce o exercită și care a primit-o spre propriul folos; necesară deoarece omul are nevoie de rodul muncii sale pentru propria subzistență, lucru ce trebuie să asculte de principiile neprevăzute ale naturii (Leon al XIII-lea, Scrisoarea enciclică Rerum novarum).
Providența a orânduit astfel lucrurile încât omul pe calea obișnuită să primească tot ceea ce are trebuință pentru a trăi prin intermediul muncii. Reluând motivul enciclicei leoniene și observațiile lui Pius al XII-lea: munca este un mijloc, o datorie și un drept exclusiv al ființelor umane. Prin urmare, le revine oamenilor, în primul rând, să-și regleze raporturile lor reciproce de muncă (Ioan al XXIII-lea, Scrisoarea enciclică Mater et Magistra).
Paul al VI-lea reafirmă principiile Magisteriului conciliar și adaugă valoarea solidarităţii: având o perspectivă comună, împărţind speranţe, suferinţe, ambiţii şi bucurii, munca uneşte voinţele, apropie sufletele şi transformă inimile; îndeplinind-o, oamenii se descoperă fraţi (Paul al VI-lea, Scrisoarea enciclică Populorum progressio).
Dreptul la muncă este o dimensiune fundamentală a omului, un act al persoanei, un bun cu mare pondere și totodată demn, o cale obișnuită pentru a exprima demnitatea, pe măsura chipului lui Dumnezeu care este omul (Pius al XII-lea, Mesaj radiodifuzat la a 50-a aniversare a Rerum novarum).
Pr. Gabriel-Gheorghiță Benchea
Actualitatea creştină, nr. 10/2021, Anul XXXII, p. 16.
