Înaltpreasfinţitul Ioan Robu s-a născut la Târgu Secuiesc, la 6 noiembrie 1944, dar familia sa este originară din satul Traian, județul Neamţ. A absolvit Institutul Teologic Romano-Catolic de grad universitar din Iaşi şi a fost hirotonit preot la 15 august 1968. A fost preot vicar la parohia din Craiova şi la Catedrala Sfântul Iosif. În perioada 1973-1977 a urmat studii de specializare la Roma, în Italia, la Universitatea Pontificală din Lateran și la Academia Alfonsiană, obţinând titlul de doctor în teologie.
După întoarcerea în ţară, în vara anului 1977 a fost, pentru scurt timp, paroh la Buzău. Între 1977 și 1983 a fost profesor şi apoi rector la Institutul Teologic Romano-Catolic din Iaşi.
La 1 decembrie 1983 a fost ales la conducerea Arhiepiscopiei Romano-Catolice de București, mai întâi ca administrator diecezan, apoi ca episcop – administrator apostolic (25 octombrie 1984).
A fost consacrat episcop titular de Celle Proconsulari, la 8 decembrie 1984, la Roma, de către Cardinalul Agostino Casaroli, secretar de stat al Vaticanului. Instalarea sa ca nou episcop la București a avut loc la 22 decembrie 1984, în Catedrala Sfântul Iosif.
La 29 aprilie 1990 a fost numit şi instalat arhiepiscop mitropolit de Bucureşti, în Catedrala Sfântul Iosif, din București, în prezenţa delegatului Sfântului Părinte Papa Ioan Paul al II-lea, Arhiepiscopul Angelo Sodano.
Din 2001, IPS Ioan Robu este membru de onoare al Academiei Române.
În iulie 2010, Papa Benedict al XVI-lea l-a numit în Curia Romană, ca membru al Congregației Pontificale pentru Cultul Divin și Disciplina Sacramentelor.
Motoul stemei sale episcopale este: Et veritas liberabit vos, „Şi adevărul vă va face liberi” – un verset din Evanghelia după Sfântul Ioan (In 8,32). (www.catedralasfantuliosif.ro)
Înaltului Arhiepiscop și Mitropolit dr. Ioan Robu
la 75 de ani de viață.
Omagiu și mulțumiri din Moldova
Cu respect, considerație și frățească amintire
Ep. Petru Gherghel, episcop emerit de Iași
De numele și persoana elevului, seminaristului, studentului și preotului Ioan Robu mă leagă anii copilăriei noastre comune, ai Școlii de Cantori din seminarul din Iași și ai pregătirii noastre comune sub același acoperiș, până la marea împlinire a visului nostru tineresc: Preoția.
Chiar dacă am avut și avem vârste diferite și am pornit pe drumul preoției noastre din comunități diferite și la puțini ani diferență, pot spune că pașii noștri s-au intersectat, pentru că Pronia divină a orânduit mereu ca pașii noștri să se întâlnească în sânul aceleași familii a Bisericii pe care amândoi am ales-o să fie casa noastră comună și s-o îndrăgim ca singura noastră familie spirituală pe drumul misterios al slujirii noastre. Intrând în preoție, la puțini ani distanță, datorită micii diferențe de vârstă, căci așa este în viață, nu am putut să ne îndepărtăm unul de altul, să ne separăm prea multă vreme nici prin locul nostru de muncă, întâlnindu-ne mai apoi pe treptele aceleiași case comune, adică familia de bază a Bisericii noastre locale, Seminarul teologic, pe care doar puțini ani l-am lăsat pentru o mai bună și adecvată practică pastorală, necesară muncii cu viitorii elevi și studenți, candidați la Sfânta Preoție.
Mi-amintesc un moment particular, cum drumul nostru ne ducea odinioară, în acei ani ai preoției noastre, spre Iași, să ajungem amândoi în casa noastră comună, acolo unde superiorii noștri ne-au ales și ne-au trimis să muncim, că eram întâmpinați (mi-amintesc bine și am comentat acest lucru) de un soare puternic care parcă voia să ne amintească, în acele zile de toamnă, că drumul nostru ne readuce în climatul strălucitor al casei în care ne formaserăm ca să stăm aproape de cei ce căutau, cum o făcuserăm și noi cândva, adevărata lumină și slujire. Așa a fost să fie, ca Dumnezeu să lucreze în copilăria noastră și să dirijeze pașii slujirii noastre, cimentând într-o mare măsură cărările noastre din seminar spre lume și din lume spre seminar, făcând parcă să nu rămânem prea mult despărțiți, ci să fim mereu aproape într-o muncă pe care Domnul a voit să o așeze mai târziu pe umerii noștri, fără vredniciile noastre, fără planuri personale, ci doar pentru că el a voit așa, ca noi, cei doi aleși, să fim cât mai aproape în menirea noastră de a ne învrednici aceeași misiune de a fi în fruntea celor ce erau chemați să se pregătească în seminar, iar mai târziu să vestească Evanghelia în mijlocul credincioșilor diecezelor noastre. Am fost fericit când am auzit că, după primirea misiunii mele de Ordinarius ad Nutum Sanctae Sedis, din partea Sfântului Papă de mai târziu Paul al VI-lea, prietenul și colegul meu, rectorul Institutului de atunci, dr. Ioan Robu, a fost chemat de corul preoților din Arhidieceză la misiunea de administrator diecezan al acelei mari și importante Arhidieceze, act confirmat și întărit de Sf. Papă Ioan Paul al II-lea. Recunosc astăzi că pașii lui Ioan, adică ai Arhiepiscopului Ioan Robu, au fost mai iuți, ca ai lui Petru, ca să-l vadă pe Domnul și să dea mărturie despre el arătând tuturor mormântul gol, vestind cu bucurie ca mare arhiereu pe Isus cel Înviat din morți. Sufletul meu s-a umplut de bucurie când aceste lucruri s-au derulat direct sub ochii plini de milostivire ai lui Dumnezeu, cel ce poartă de grijă de poporul Său. Iar noi oamenii am devenit instrumente vii ale mâinilor lui Dumnezeu
Sunt bucuros să scot în evidență și să mă declar fericit că drumurile noastre, păstrând proporțiile și cu multă umilință, aș îndrăzni să spun că nu s-au îndepărtat și înstrăinat niciodată de Sfinția Sa, prietenul meu și al nostru Ioan Robu, ca și de colegii de clasă, nu numai în seminar, nu numai în pregătirea la Sfânta Preoție, ci în toți acești ani pe care acum sărbătoritul, adică Înalt Preasfinția Sa Arh. dr. Ioan Robu, i-a dedicat muncii în Arhiepiscopie în întreaga Biserică locală, ca și în locul de baștină, adică și acolo unde i-a întâlnit mereu pe colegii lui, pe frații și prietenii săi, care i-au stat alături și în anii frumoși ai copilăriei sale, pașii care l-au purtat mai des spre biserică, spre școală și spre slujirea celorlalți fără menajamente.
Trebuie să spun că am avut și am mai departe o stimă deosebită și îi port toată admirația și considerația pentru caracterul său deschis și prietenos, pentru curajul său de a înfrunta greutățile și pentru bucuria cu care i-a înconjurat pe frații săi întru preoție, și mai ales pentru încurajarea mea personală de care am beneficiat din plin, direct sau indirect, pentru tonusul său pozitiv și molipsitor, ca și pentru prietenia și pentru exemplul său de a nu ceda în lupta pentru apărarea Adevărului și a Binelui, spre a putea declara, susține și a apăra Credința, Frumosul și Dreptatea și de a spune tuturor: Adevărul și numai adevărul vă va face liberi (In 8, 32).
Ad multos annos, Excellentissime ac Reverendissime Domine!
O viață întreagă pusă în slujba Bisericii
Victor Opaschi
Secretar de Stat pentru Culte
35 de ani de arhierie și o viață întreagă pusă în slujba Bisericii Catolice nu pot fi rezumați în câteva fraze. Mie personal, care îl cunosc pe Înalt Preasfințitul Părinte Ioan Robu din anii studenției, această sarcină nu mi se pare deloc ușoară. Sub motoul „Și adevărul vă va face liberi”, Înalt Preasfinția Sa a știut să slujească cu tact, cu discreție și devotament cauza Bisericii sale atât în anii tulburi ai regimului comunist, cât și în anii tranziției spre o societate liberă. Ca episcop de București din 1984, apoi arhiepiscop și mitropolit din 1990, a știut să lucreze pentru normalizarea relațiilor dintre statul român și Biserica Catolică. Contribuția sa a fost decisivă la reașezarea acesteia în societatea românească la locul care i se cuvine.
Aș menționa doar câteva momente importante din activitatea Înalt Preasfinției Sale la care am avut bucuria de a fi parte în calitate de consilier prezidențial sau secretar de stat pentru culte: extraordinara expoziție Monumenta Romaniae Vaticana, vernisată în Salonul Sixtin de la Vatican în ianuarie 1996, mărturie puternică a identității și a tradiției creștine românești bimilenare. Aceasta și-a găsit anul trecut prelungirea în expoziția Imago Romaniae. Terra Christiana găzduită la Muzeul Național de Istorie al României.
Organizarea vizitei ecumenice a Fericitului Papă Ioan Paul al II-lea în România anului 1999 venea să încununeze eforturile de apropiere dintre România și Vatican, dar și dintre Biserica Ortodoxă și Biserica Catolică din țara. Invitația spontană la unitate pe care creștinii de diferite confesiuni au clamat-o atunci rămâne până astăzi un moment a cărui emoție nu poate fi uitată, așa cum nu poate fi uitată copleșitoarea personalitate a acestui Sfânt Părinte și contribuția sa la eliberarea de comunism.
Înaltpreasfințitul Părinte Ioan Robu a jucat un rol aparte și în recunoașterea importanței mărturiei creștine în țara noastră în perioadele grele ale istoriei recente. Amintesc aici demersurile stăruitoare de ridicare la cinstea altarelor a martirilor și mărturisitorilor din perioada comunistă, precum „marele vagabond apostolic”, Monseniorul Vladimir Ghika.
La douăzeci de ani de la prima vizită a unui Papă în România, vizita pastorală a Papei Francisc venea să întregească imaginea unei Biserici aflate, în trecut ca și în prezent, în slujba lui Dumnezeu și a poporului român și să încununeze încă o dată cu roadele cele mai alese munca neobosită a păstorului său, Înalt Preasfințitul Părinte Mitropolit Ioan Robu.
La mulți ani, Înaltpreasfinția Voastră!
Păstor al Arhidiecezei de București – 35 de ani
Pr. I. Ciobanu
Am avut un profesor și un rector distins, iubit și apreciat de toți, credincios, inteligent și cult, convingător și pe înțelesul tuturor. După moartea Mons. Francisc Augustin preia conducerea Diecezei. Catedrala și palatul erau în reparații.
Ca un tată bun, cu orice ocazie se interesa de toți preoții, întreba dacă avem nevoie de ceva și ne îndemna să nu ne izolăm, să ne vizităm, să fim deschiși, uniți, încrezători și în fiecare lună să ne întâlnim pentru o oră de rugăciune și comuniune.
Cum să uităm de vizita Sf. Papă Ioan Paul al II-lea, care ne-a întărit în credință, de ceremonia beatificării Mons. Vladimir Ghika, preot martir, care ne-a ancorat în speranță, și de recenta vizită a Papei Francisc, care ne-a înflăcărat în iubire?
Arhiepiscopului nostru Ioan, păstor vrednic, înțelept, prudent, drept, evlavios, stăpân pe sine, fidel, smerit, ospitalier, binevoitor, încrezător, pașnic și înțelegător, îi mulțumim din toată inima.
IPS Ioan Robu sau despre calmul valorilor
Pr. prof. dr. Wilhelm Dancă
L-am întâlnit pe Mons. Ioan Robu în 1977 la Institutul Teologic Romano-Catolic din Iași. Eram elev în clasa XI-a la Școala de Cantori. Tocmai se întorsese de la Roma. Acolo își terminase studiile de specializare în teologie morală cu o teză despre „Drumul credinței în viața și opera lui Julien Green”. Până în 1983 l-am avut profesor și rector. Mi-l amintesc bine: nu se grăbea niciodată. Era un om stăpânit de calmul valorilor. Știa să predea lucruri dificile, folosind cuvinte simple, povești, exemple, glume. Cursurile lui erau o adevărată „revelație” despre înnoirea care începuse în Biserică la Conciliul Vatican al II-lea. Era foarte generos cu studenții. Multe dintre cărțile lui le-am găsit în premiile ce le primeam la sfârșit de an. Printre ele, romane și jurnale de Julien Green. Ce bucurie pentru mine să citesc acest autor în limba franceză! Rămân îndatorat și recunoscător în veci pentru câte am primit ca student de la Părintele Ioan Robu.
Dar, după doi ani ca rector, carismaticul profesor a plecat de la Institut. A fost numit administrator al Arhidiecezei de București. Nu l-am pierdut definitiv, totuși. Drumurile noastre s-au intersectat din nou. Am făcut parte din prima generație de diaconi și preoți care au fost hirotoniți de noul episcop de București în 1985/1986. Eram fericiți că primeam consacrarea din mâinile unui episcop român! M-a chemat în 1989 de la Piatra Neamț să lucrez împreună cu Excelența Sa ca paroh la Sfânta Tereza în București. Cât am fost acolo venea des la parohie. Fac parte dintr-o generație de preoți care nu le știu pe toate. Îi împărtășeam liber dubiile și întrebările mele. Era mereu disponibil. Este și acum, la 75 de ani. Mă impresionează mereu lucrul acesta la el: îi place să stea de vorbă cu preoții care au întrebări.
O atmosferă înnoitoare
Francisca Băltăceanu
Monica Broșteanu
Când a venit ca administrator diecezan la București, Părintele Ioan Robu a adus o atmosferă înnoitoare.
În ciuda cenzurii, a avut curajul să întreprindă traducerea documentelor Conciliului Vatican II și a unor enciclice. Am avut bucuria de a colabora cu episcopul nostru, care citea totul extrem de atent și oferea soluții inspirate de preocuparea pastorală pentru accesibilitate. A urmat, în 1993, traducerea Catehismului Bisericii Catolice și altele.
La rugămintea mai multora care își căutau o formă de viață consacrată, a înființat, la 15 august 1990, Asociația de apostolat PRO DEO, al cărei statut se remarcă prin simplitate și esențialitate.
Preocupat de formarea spirituală și intelectuală a laicilor, a înființat Institutul Teologic din București, un loc excepțional de comuniune, emulație intelectuală și formare umană (avataruri economice și legislative l-au transformat apoi în Facultatea de Teologie Catolică din Universitatea București). Arhiepiscopul însuși a predat cu mult farmec teologia morală (nimeni n-ar fi lipsit de la cursurile lui!) și conduce lucrări de doctorat.
Mereu cu câțiva pași înainte
Rodica Miron
Era în toamna lui 1989. Lucrând la arhiva Arhiepiscopiei, încercând să ordonez puținele documente rămase în urma bocancilor comuniști, l-am întrebat în treacăt pe Preasfințitul Robu: Credeți că vom reveni vreodată la normalitate? Preasfințitul mi-a răspuns scurt, pe un ton grav: Da, va veni timpul!
Timpul a venit. Printre prioritățile Arhiepiscopului Robu au fost instituțiile de învățământ catolic, de toate gradele, ca odinioară. Le-a înființat rând pe rând, în pofida greutăților materiale. Orice metru pătrat din proprietatea Arhiepiscopiei era înapoiat cu greu de noii locatari. Preasfințitul nu-și pierdea speranța. Mulți s-au mirat auzindu-l la o predică din vara anului 1992 că va redeschide liceul arhiepiscopal… Din perspectivă omenească, părea o decizie hazardată. Unde? Cum? Cu ce forțe? Dânsul privea lucrurile din altă perspectivă, cea a Providenței și a Harului Divin.
Privind retrospectiv, mi-am dat seama că ÎPS Robu era mereu cu câțiva pași înaintea noastră, citind, din semnele prezentului, viitorul.
Actualitatea creştină, nr. 12/2019, Anul XXX, p. 28-31.
