Cultura este domeniul, am putea spune, privilegiat al acțiunii Bisericii în ziua de azi. Iar dacă există o cultură a spiritului, a sentimentului, a inteligenței, a esteticului, atunci nu are cum să nu fie adânc înrădăcinată în acțiunile umane și să nu poarte cu ele și mărturia deschiderii omului spre universal și transcendență. Această deschidere a omului este atacată astăzi, și parcă limitată, de anumite curente care doresc să rupă această întrepătrundere dintre Biserică și cultură. În Evangelii nuntiandi, Papa Paul al VI-lea afirma că „neîndoielnic, ruptura dintre Evanghelie și cultură constituie drama epocii noastre” (Evangelii nuntiandi, nr. 20). Iar Papa Ioan Paul al II-lea spunea că în trecut „ruptura” se traducea prevalent în contrastul deschis între credință și marile curente ale gândirii modeme, care revendicau autonomia rațiunii în fața oricărei autorități doctrinare transcendente. Azi însă, acea fractură s-a lărgit nemăsurat și orgoliul de ieri s-a transmutat în neliniște. Rațiunea care pe atunci se îndoia de Dumnezeu a ajuns acum să se îndoiască de sine însăși (Cf. Ancheta revistei Vatra, Fides et ratio în dezbatere, Viaţa creștină, Cluj-Napoca 2002, p. 98). Iar în enciclica Fides et ratio el afirmă: „Fiind într-un raport strâns cu oamenii și istoria lor, culturile împărtășesc aceleași dinamici după care se exprimă timpul uman. În consecință se înregistrează transformări și progrese datorate întâlnirilor pe care le dezvoltă oamenii și comunicărilor reciproce ale modelelor de viață. Culturile se hrănesc din comunicarea valorilor, iar vitalitatea și subzistența le este dată de capacitatea de a rămâne deschise spre acceptarea noului. Care este explicația acestor dinamici? Oricare om este inserat într-o cultură, de ea depinde, pe ea o influențează. El este în același timp fiu și tată al culturii în care este cufundat. În oricare expresie a vieții sale, el poartă cu sine ceva ce-l deosebește în mijlocul naturii: deschiderea sa constantă spre mister și dorința sa inepuizabilă de cunoaștere. În consecință, oricare cultură poartă imprimată în ea și lasă să se vadă tensiunea spre o împlinire. Așadar, se poate spune că în sine cultura are posibilitatea de a accepta revelația divină” (Fides et ratio, nr. 71). Așadar, identitatea culturii în Biserică este o identitate care provine din revelație, în timp ce identitatea culturii în societate derivă din acțiunile fiecărui om. Este calea experienței trăite în fiecare zi de om. De aceea este absolut necesar să găsim mereu calea de mijloc fără a uita niciodată că „rațiunea și credința sunt ca două aripi cu ajutorul cărora spiritul uman se înalță la contemplarea adevărului” (Fides et ratio, nr. 1).
Identitatea culturii în Biserică este o identitate care provine din revelație, în timp ce identitatea culturii în societate derivă din acțiunile fiecărui om. Este calea experienței trăite în fiecare zi de om. De aceea este absolut necesar să găsim mereu calea de mijloc.
Pr. Daniel Gheorghiță Benchea
Actualitatea creştină, nr. 9/2022, Anul XXXIII, p. 16.
