Ce învățăm din pandemia de Covid-19?
Furtuna provocată de pandemia de coronavirus începe să se potolească, viaţa revine la „normalitate”. Dar care normalitate? Cea de înainte, frenetică, hedonistă, creată după planurile proprii sau pasiuni? Sau o normalitate pe care pandemia a făcut-o mai bună?
Ce ne așteaptă după această „furtună”? Se spun diferite lucruri, se emit opinii, se trag concluzii uneori contradictorii… În mod obișnuit se spune că oamenii trebuie să înveţe din istorie (historia magistra vitae). Este adevărat?
Probabil că va trece mult timp până vom uita această „furtună”, deoarece vor rămâne multe răni de vindecat, nu numai cele economice sau sociale, dar cele care privesc viața directă a omului.
În diferite ocazii la începuturile pandemiei de coronavirus şi apoi în perioada cât am stat închiși în casele noastre, au răsunat fraze ca „vom ieşi din această situaţie mai buni… această situație ne va schimba cu adevărat în mai bine…” Personal am manifestat un oarecare scepticism fie pentru situații istorice (istoria este învățătoarea vieţii – historia magistra vitae) sau din diferite motivații biblice, şi chiar din experiență personală. Nimic nou sub soare, nihil sub sole novum…!
În toată lumea se repetă că „nimic nu va mai fi ca înainte”. După un scriitor, noi „nu vom fi mai buni”: „Este istoria care nu ne învaţă sau sunt oamenii care nu învaţă? Cred că amândouă variantele sunt valabile. Este în natura omului să uite repede tragediile trecute pentru a relua viaţa de dinainte.”
În schimb, cred că va fi primatul libertății ființei umane cea care va decide soarta omenirii, pentru că ne vom afla probabil la o bifurcație şi ne va reveni nouă misiunea de a alege, aşa cum remarca şi Papa Francisc într-o alocuțiune recentă: „după pandemie va fi necesară o alegere între binele oamenilor şi a cădea în mormântul Banului.” O a treia cale nu există, ori oameni cu adevărat „umani” sau scufundați în lipsă de omenie. „Când nu-l slujim pe Dumnezeu, slujim pe Domnul Ban.”
Pandemia de Sars-cov2 are oricum un primat: este prima pandemie care a izbucnit în era comunicațiilor sociale. Este un flagel care s-a abătut asupra unei societăți „îmbătrânite”, responsabilă de „războaie şi nedreptăți planetare”, aşa cum a amintit pPapa în acea alocuţiune de neuitat din Vinerea Sfântă a acestui an în Piața Sf. Petru..
Este pandemia care a paralizat o societate obișnuită să alerge; este flagelul care a amintit tuturor că suntem muritori, dar cu toate acestea am voit să „militarizăm” acest eveniment pentru a-i da un caracter de excepționalitate şi să nu ne dăm seama de caracterul nostru limitat.
Prima epidemie din istorie în care doliul împărtășit nu a fost posibil pentru multe familii, în care se dezvoltă noi concepte de viață şi de moarte.
Dar dacă speranța este caracteristica specifică a creștinului, atunci trebuie să învățăm ceva din această „furtună”, să învățăm să avem grijă de alții, pe care să o numim „grijă integrală”.
De aici întrebarea care a preocupat şi preocupă întreaga omenire începând cu sfârșitul lunii februarie până astăzi cu privire la coronavirus: cu breșele şi stările de urgență pe care le-a deschis pe întreaga planetă, Covid-19 a „îngropat” definitiv tema mediului înconjurător sau i-a dat un nou impuls?
Întrucât sănătatea tuturor depinde de sănătatea fiecăruia în parte, şi întrucât suntem cu toții conectați într-o relație de interdependență, problema nu poate fi minimalizată. Dimpotrivă. Ar putea fi un progres. Experții spun că această pandemie nu va fi ultima şi deja ne imaginăm altele mai devastatoare.
Ce înseamnă aceasta? Că pandemia pe care o trăim ne spune că nu există nici un sistem productiv practicabil fără un puternic sistem sanitar. Ne spune că alterarea echilibrului între om şi natură, care a dus la despăduriri masive, la pieţele de desfacere „sălbatice”, la încălzirea globală, la topirea ghețarilor şi alte maltratări ale naturii, au favorizat răspândirea epidemiilor.
Lecția pe care o avem înaintea ochilor noștri este că trebuie să revizuim sistemul nostru „global”.
Este clar că criza deschisă de Covid-19 va întări ideile conținute în „enciclica verde”, Laudato Si’ a Papei Francisc, care tocmai la 24 mai anul acesta a aniversat cinci ani de la publicare, care a atras atenția asupra pericolelor care pluteau asupra omenirii şi care oferă şi soluţii viabile pentru a evita alte catastrofe, solicitând angajarea creștinilor şi a oamenilor de bunăvoință la mobilizarea forțelor.
Anul 2020 va ajunge să fie doar o „paranteză” înainte de a reveni la normal? Sau criza de sănătate va schimba liniile, provocând o conștientizare de durată a nevoii unei ecologii integrale?
De mai bine de trei luni, lumea examinează cifrele de pandemie, uneori până la obsesie, în fața unui pericol pe care îl simte iminent. Dar dacă aceste cifre provoacă frisoane la nivelul coloanei noastre vertebrale, ele sunt doar copacul care ne împiedică să vedem pădurea cu atâtea alte lucruri care provoacă moartea.
Malnutriția, poluarea, schimbările climatice și inegalitățile la nivel global ucid tot mai mulți oameni în fiecare zi. Programele internaționale ambițioase nu sunt suficiente pentru a contracara aceste tendințe. Este necesară o „convertire” ecologică globală pentru toată lumea, pentru a asigura o dezvoltare durabilă. Papa Francisc nu obosește să ne amintească că omenirea trebuie să pornească din nou de la realitatea sa tangibilă.
Lumea apare dezorientată, oamenii sunt în căutarea unui sens al vieții, este nevoie de o cheie de lectură pentru a înțelege situația pe care o trăim. Orice considerație ar trebui să plece de la siguranța că Providența divină are grijă permanentă de noi, şi privirea de credință ar trebui să ne ajute să vedem chiar dincolo de evenimentele dramatice, un spațiu creator al Duhului Sfânt, chiar şi atunci când suntem împiedicați să participăm fizic la Sfânta Liturghie sau la celebrarea celorlalte sacramente.
Ne învață ceva această pandemie?
Credem că pandemia de coronavirus ne constrânge la o grea încercare, dar dacă Providența a permis-o (departe totuși gândul că Dumnezeu vrea să ne vadă suferind!) este poate pentru faptul că prin ea putem învăța lucruri noi, printre care cel mai prețios ar putea fi perceperea substanțială a neputinței noastre.
Într-o lume amețită de delirul atotputerniciei, cu toţii trebuie să acceptăm cu umilință propria neputință, pentru a lăsa în sfârșit loc numai Celui Atotputernic. Şi dacă El este Iubire, de ce trebuie să ne temem?
(Inspirat şi prelucrat după articolul „Ripartire dall’invisibile”, Osservatore Romano, 12 mai 2020.)
† Aurel Percă
Arhiepiscop Mitropolit
Editorial – Actualitatea creştină, nr. 7/2020, Anul XXXI, pag. 3-4.
