La numai 4 milimetri, la şase săptămâni de viaţă, inima bate puternic.
La un centimetru, după opt săptămâni de la zămislire, inima este deja dezvoltată, iar creierul, picioarele, braţele sunt configurate.
La cinci centimetri, zece săptămâni de la zămislire, amprentele care definesc identitatea sunt deja formate.
Embrionul este un trup complet diferit de cel al mamei şi are un cod genetic unic și irepetabil. Noua făptură posedă încă din clipa zămislirii toate caracteristicile definitorii. Ca embrion, ca făt şi apoi ca prunc şi nou-născut, chiar dacă nu este în stare de autoapărare, este pe deplin o fiinţă umană, o persoană. Bineînţeles, o persoană nevoiaşă, dependentă de mamă. Are atâta nevoie de mamă, încât niciun drept nu poate frânge această legătură.
Terapia conduce în mod firesc la vindecare, pe când avortul nu aduce nicidecum vindecarea. Pot exista sarcini cu mare risc. Aportul tehnologiei este benefic în măsura în care încearcă să salveze ambele vieți, chiar dacă, din păcate, nu este mereu posibilă salvarea şi a mamei şi a copilului. Recursul la tehnologie nu-i dă dreptul nimănui de a alege cine poate fi salvat şi cine nu. Sunt mii de mărturii ale mamelor care refuză tratamentul pentru a nu afecta sarcina. Nu vindeci mama omorând pruncul. Şi contrariul este la fel de adevărat: uciderea mamei nu vindecă pruncul.
Agresiunile sexuale sunt groaznice. Dacă se întâmplă ca rezultatul violului să fie sarcina, bineînţeles nedorită, suprimarea vieţii lipsite de apărare nu ar diminua nicidecum trauma, ba chiar ar amplifica-o, căci prin recurgerea la avort femeia ar acţiona împotriva a ceea ce are mai profund în fiinţa sa. Sindromul post-avort demonstrează că avortul nu este răspunsul potrivit la un actul de violență suferit. Grăitoare este mărturia mamelor care acceptând o astfel de sarcină nedorită au parcurs un drum de vindecare, reconciliere, iubire.
Avortul aşa-zis eugenetic, datorat unui eventual handicap, nu pune nicidecum capăt durerii. E dovedit că dorința de a trăi e una şi aceeaşi în toate persoanele, şi în cele aşa-zis sănătoase, şi în cele cu handicap. A pune capăt vieţii unei fiinţe umane cu dizabilități nu e decât un semn al „culturii rebutului”, ori al reducerii persoanelor la stadiul de obiecte, după criteriul că unul valorează mai mult decât altul.
Sentimentele sunt schimbătoare, încât orice justificare a avortului păleşte. Cum ar putea cineva să ştie că nu va dori copilul într-o fază mai avansată a sarcinii?
La 12 săptămâni de sarcină, bebeluşul are mărimea unui bob de fasole. Femeia simte sarcina, iar copilul îşi suge deja degetul.
La 14 săptămâni, copilul simte durerea şi-i este frică de ace. Are sistemul nervos format şi creierul îi ajută să discearnă ceea ce îi face rău.
Pr. Fabian Măriuţ
Actualitatea creştină, nr. 3/2023, Anul XXXIV, p. 22.
