„[Încrederea] în rațiune este parte integrantă a tradiției intelectuale catolice, însă este nevoie astăzi ca ea să fie reafirmată în fața unei îndoieli foarte răspândite – și care ia un aspect doctrinar – cu privire la capacitatea noastră de a răspunde la întrebările fundamentale […].”
– Papa Ioan Paul al II-lea, Discursul Ad limina din 24 octombrie 1998, nr.5 https://www.vatican.va/content/john-paul-ii/en/speeches/1998/october/documents/hf_jp-ii_spe_19981024_ad-limina-usa.html
Auzim astăzi vorbindu-se frecvent despre gândirea critică nu doar în mediul educațional, ci și pe piața muncii, și asta ne-ar putea face să credem că este vorba despre un simplu termen la modă. Adevărul este că gândirea critică este văzută pe scară tot mai largă ca o competență de bază, asemănătoare citirii și scrierii, care trebuie predată și sunt deja destui angajatori care o apreciază ca pe o abilitate de top. De fapt, oamenii s-au gândit la gândirea critică și au căutat cum să o predea de mai bine de o sută de ani. Într-un fel, Socrate a inițiat această abordare a învățării cu peste 2.000 de ani în urmă, dar John Dewey, filozof, psiholog și educator american, este considerat a fi părintele tradiției gândirii critice moderne. El a numit-o gândire reflexivă și în 1909 o definea astfel: Luarea în considerare/evaluarea activă, persistentă și atentă a unei credințe/convingeri/păreri sau a unei presupuse forme de cunoaștere din perspectiva motivelor/bazelor care o susțin și a concluziilor ulterioare la care tinde.
Definind-o ca fiind un proces activ, Dewey exprimă contrastul dintre gândirea critică și tipul de gândire prin care doar primim idei și informații de la altcineva – ceea ce am putea numi în mod rezonabil un proces pasiv. Pentru Dewey și pentru toți cei care au contribuit ulterior la dezvoltarea acestui concept, gândirea critică este în esență un proces activ – unul prin care reflectăm noi înșine asupra anumitor chestiuni, punem întrebări, găsim pe cont propriu informații relevante etc., mai degrabă decât să învățăm într-un mod cu precădere pasiv de la altcineva.
Atunci când descrie gândirea critică ca fiind „persistentă” și „atentă”, Dewey arată că ea este opusul tipului de gândire nereflexivă („impulsivă”), pe care îl adoptăm cu toții uneori, de exemplu, atunci când sărim la o concluzie sau luăm o decizie pripită, fără să stăm prea mult pe gânduri. În anumite cazuri, e firesc să facem acest lucru pentru că trebuie să decidem rapid, sau problema cu care ne confruntăm nu este suficient de importantă pentru a justifica o gândire atentă. Adesea însă procedăm așa atunci când chiar ar trebui să ne oprim și să reflectăm, când ar trebui să stăruim puțin.
Cel mai important element al definiției date de John Dewey este accentul pe care îl pune pe „motivele care susțin” o credință/o convingere, dar și pe „concluziile ulterioare”. Pentru a exprima asta într-un limbaj familiar, el spune că ceea ce contează sunt motivele pe care le avem pentru a crede ceva și implicațiile convingerilor noastre.
De ce ne-ar mira faptul că în epoca vitezei există voci care susțin că educația secolului XXI trebuie să includă formarea metodică a gândirii critice?
Monica Râpeanu
Actualitatea creştină, nr. 2/2024, Anul XXXV, p. 16.