Fiice și fii iubiți ai lui Dumnezeu

Timpul pascal se apropie de sfârșit. Toată experiența trăită de la Miercurea Cenușii până la sărbătoarea Rusaliilor, trecând prin sărbătoarea Paștelui și prin cea a Înălțării, ne-a condus la o mai bună înțelegere a identității și a demnității noastre. Într-adevăr, identitatea de fii și fiice ale lui Dumnezeu este rodul prin excelență al iubirii lui Dumnezeu manifestate în creație și, după căderile noastre vinovate în păcat, în jertfa de sine a Fiului lui Dumnezeu care ne-a redat frumusețea și demnitatea pierdute. În plus, harul înnoirii pascale animat de lucrarea Duhului Sfânt ne-a redat locul pierdut din Familia Preasfintei Treimi. De acum înainte nu ne rămâne decât să ducem o viață nouă, având asigurarea lucrării întăritoare a Trupului și Sângelui lui Isus Cristos din Sfânta Euharistie și a Tainelor Sfinte care au țâșnit din Inima Lui Preasfântă.

Cândva, autorul Psalmului 17, după ce s-a bucurat de înnoirea, fie și numai în parte, înfăptuită de Dumnezeu în viața lui, a înțeles sensul care îl conduce la împlinire. Mai mult, el a înțeles că, în dificultățile cu care se confruntă, Dumnezeu îi este un sprijin de nezdruncinat. Încrederea lui merge până acolo încât îi mărturisește Domnului: Pune la încercare inima mea, dar nu vei găsi în mine nedreptate. Ceea ce l-a călăuzit în viață și l-a ținut departe de făcătorii de rele sunt cuvintele buzelor lui Dumnezeu.

E drept că încercările vieții nu l-au ocolit. Psalmistul mărturisește: Dușmanii sufletului meu mă împresoară cu furie. Acum, vin asupra mea, mă înconjoară, ochii lor mă ațintesc, ca să mă doboare la pământ… Autorul știe că poate apela la Dumnezeu în ziua încercării pentru că se știe un om drept și fidel față de Cel care judecă toate în adevăr și dreptate. De aceea psalmistul îi cere: Ascultă, Doamne, dreptatea mea…; pleacă-ți urechea la rugăciunea mea, de pe buze care nu au înșelăciune. Arată-ți bunătatea ta cea mare, tu, care cu dreapta ta îi scapi de dușmani pe cei care se încred în tine. Așadar, așteptând cu încredere intervenția lui Dumnezeu, autorul îl asigură: eu, în dreptate, voi vedea fața ta, când mă voi scula mă voi sătura de chipul tău.

Cu alte cuvinte, lăsându-se călăuzit în viață de cuvintele gurii Domnului, psalmistul se simte un om nou, un fiu al lui Dumnezeu.

 Pune la încercare inima mea,/ cerceteaz-o noaptea, încearcă-mă în foc,/ dar nu vei găsi în mine nimic rău!/ Răutate nu a trecut prin gura mea/ fiind părtaş la faptele oamenilor;/ pentru cuvintele buzelor tale,/ m-am păzit de căile celui lacom./ Tu îmi păstrezi paşii pe căile tale,/ ca să nu se clatine picioarele mele. (Ps 17,3-5)

Pr. Tarciziu Șerban

Actualitatea creştină, nr. 6/2022, Anul XXXIII, p. 24.