„Mă gândesc la cei care se roagă în același timp cu mine”, spunea Fericitul Vladimir Ghika, un adevărat om și apostol al rugăciunii. Pentru Monseniorul Ghika, viața de rugăciune a însemnat o trăire constantă și atentă față de prezența lui Dumnezeu, devenind o comuniune autentică atât cu Dumnezeu cât și cu aproapele, „amintirea de Dumnezeu și uitarea de sine, una trăgând-o pe cealaltă”. Isus însuşi ne învaţă că trebuie să ne rugăm întotdeauna, fără a ne descuraja (cf. Lc 18,1).
Pentru Fericitul Vladimir, rugăciunea neîntreruptă este începutul vieţii veşnice: „Viața veșnică începe încă din această lume în tovărășia pe cât de certă pe atât de ascunsă a Domnului nostru: cu cât este mai conștientă și mai bine începută în această lume, cu atât se dezvoltă mai plină de binecuvântare pe lumea cealaltă” (Jean Daujat, Apostolul secolului XX – Monseniorul Ghika, Editura ARCB, 2017, p. 72). Iar Jean Daujat, plecând de la aceste cuvinte, spune, referindu-se la Monseniorul: „Trebuie însă să-l fi văzut și auzit pentru a ști în ce măsură omul acesta radia rugăciune, cât de mult era el însuși numai rugăciune în toate gesturile, în toate atitudinile, în toate cuvintele sale, în tăcerea sa mai ales: îndemna la rugăciune, era aproape imposibil să te afli în prezența lui sau să îl asculți fără să te rogi” (idem, p. 73).
Pr. Hieronymus Menges, arestat și el împreună cu Monseniorul Ghika, vorbește despre spiritul de rugăciune colectivă din închisoare. Zilnic Fericitul Vladimir se ruga rozariul cu deținuții, ținându-le și o scurtă meditație: „aici a căutat să încurajeze pe cei ce sufereau, să suporte totul din dragoste către Isus. Calea Sf. Cruci a fost mereu devoțiunea care a atras cel mai mult pe cei închiși” (Vladimir Ghika, profesor de speranță, Editura ARCB, 2013, p. 49).
Cu patru ani în urmă, pe 31 august 2013, Monseniorul Vladimir Ghika a fost ridicat la cinstea altarelor, fiind declarat de Biserică Fericit. Acum el, în slava cerească, continuă să se roage pentru noi, să se roage cu noi cei care, cu încredere, alergăm prin rugăciune la mijlocirea lui.
În Crez, mărturisim credința noastră în comuniunea sfinților: „cred în împărtășirea sfinților”. Rugându-ne sfinților, noi intrăm în comuniune cu ei și este mângâietor gândul că rugăciunea noastră este însoțită de rugăciunea lor. În acest sens, Conciliul Vatican II ne învață: „Cu toții, însă, deși în grade și în feluri diferite, suntem uniți în aceeași dragoste față de Dumnezeu și față de aproapele și cântăm Dumnezeului nostru aceeași cântare de slavă. Într-adevăr, toți care sunt ai lui Cristos, având Duhul lui, formează o singură Biserică și sunt uniți între ei în Cristos (cf. Ef 4,16). Unirea dintre cei aflați pe cale și frații care au adormit în pacea lui Cristos nu se întrerupe în niciun fel, ci, dimpotrivă, după credința statornică a Bisericii, este întărită prin comunicarea bunurilor spirituale” (Lumen gentium, nr. 49). Este un adevăr mângâietor al credinței noastre, pentru că ne amintește că nu suntem singuri, ci că există o comuniune între cei care îi aparțin lui Cristos.
Comuniunea sfinților, împărtășirea sfinților – așa cum spunem în Crez -, trece dincolo de viața pământească, dincolo de moarte, și rămâne pentru totdeauna. Această comuniune între cei care cred în Cristos continuă în viața veșnică. Este o uniune spirituală care se naște din Botez și nu este distrusă de moarte. Este o legătură profundă și indisolubilă între noi, care suntem peregrini în această lume, și cei care, trecând pragul morții, au ajuns în viața veșnică.
Toți cei botezați, care sunt pe pământ, sufletele din Purgator și fericiții care sunt deja în Paradis, formează o singură mare Familie. Această comuniune între pământ și Cer se realizează în mod deosebit prin rugăciune. Fericitul Vladimir a trăit aceste realități ale credinței noastre: „Mă gândesc la cei care se roagă în același timp cu mine”…
Tot Jean Daujat povestește că transformările sufletești și convertirile pe care Monseniorul le obținea, erau mai mult rodul rugăciunii decât al acțiunii sale. Așa cum a fost, de exemplu, cazul lui Panait Istrati. Este emoționant momentul întâlnirii Monseniorului cu scriitorul brăilean, un comunist înfocat, bolnav acum, singur, sărac, măcinat de neliniște (cf. Profesor de speranță, p. 242-244). Urmarea acestei întâlniri o aflăm de la Monseniorul însuși: „În orice caz, putem fi siguri că Panait a murit într-un gând apropiat de al nostru, căci pentru a avea o cruce de rit catolic într-un cimitir ortodox, trebuie să o fi cerut!” (cf. ibidem, p. 245).
Din biografia Fericitului Vladimir, și mai ales din mărturiile celor care au fost alături de el în închisoare, știm că rugăciunea lui era atât de puternică și de plină de credință, încât obținea miracole. Astfel, un martor, Florea Costache, povestește, de exemplu, despre relicva cu fragmentul de spin din Coroana Mântuitorului, pe care Monseniorul o purta mereu la sine. Prin rugăciunea sa în prezența relicvei s-au întâmplat multe vindecări miraculoase, așa cum este cazul unui croat sau al altor deținuți bolnavi care cereau binecuvântarea și rugăciunea lui. Spune domnul Costache că Vladimir Ghika aplica relicva „pe locul durerii sau pe locul suferinței și rostea în gând o rugăciune. Iar când se termina rugăciunea, bolnavul era vindecat” (cf. Florea Costache, „Manuscris 5”, în Profesor de speranță, p. 427). Iar astfel de cazuri erau zilnice.
Un alt fapt „neobișnuit” a avut loc în 1927. O soră a avut un accident casnic: o arsură deosebit de gravă. Vladimir Ghika a venit să se roage îndelung, în tăcere, lângă patul bolnavei și a binecuvântat-o cu relicva sfântului Spin, pe care o purta mereu la sine. A doua zi, doctorul a venit să verifice pansamentul și a fost extrem de surprins să constate că țesuturile se refăcuseră” (ibidem, p. 224).
În timpul șederii sale în România, Vladimir le-a dat mereu prioritate în activitatea sa pastorală bolnavilor de la Sf. Vincențiu de Paul (actualul Spital Parhon), al cărui ctitor era, și de la alte spitale din București, pentru care celebra Sfânta Liturghie, administra sacramentul Spovezii, se ruga și îi binecuvânta. Conform mărturiilor adunate de Postulatura pentru cauza de canonizare a Monseniorului Vladimir Ghika, în timpul acestui apostolat al său au avut loc „vindecări neașteptate, inexplicabile din punct de vedere medical”. Așa cum inexplicabil din punct de vedere omenesc a fost și miracolul verificat în urma întâlnirii cu Împăratul Japoniei, din 1933, eveniment relatat de majoritatea biografilor săi (cf. ibidem, p. 250 ș.u.).
Acum, Vladimir Ghika este Fericit și cu toții ne dorim și ne rugăm să fie proclamat cât mai curând Sfânt. Pentru aceasta, așa cum știm, Biserica cere un miracol obținut prin mijlocirea Fericitului. Să alergăm, așadar, cu încredere la mijlocirea lui, știind că rugăciunea Fericitului Vladimir este acum mai puternică. Să-i spunem lui, cu încredere suferințele și lipsurile noastre sufletești și trupești, cerându-i mai ales harul de a persevera în slujirea lui Dumnezeu și în comuniunea credinței apostolice.
PS Cornel Damian
Episcop auxiliar de București
Editorial – Actualitatea creştină, nr. 08/2017, Anul XXVIII, pag. 3-4.
