Invitați:
Pr. Francisc Doboș
(n. 1976)
Preot romano-catolic, purtător de cuvânt al Arhidiecezei Romano-Catolice de București
Adrian Mihai
(n. 1973)
Informatician, căutător pasionat de Adevăr și Bine
Moderator:
Claudia Stan
„Dialogul se naște dintr-o atitudine de respect pentru altă persoană, din convingerea că celălalt are de spus ceva interesant, și presupune să facem loc în inima noastră punctului său de vedere, părerii și propunerilor sale. A dialoga implică o primire cordială, și nu o condamnare prealabilă. Pentru a dialoga trebuie să știi să întinzi punţi, să-ţi deschizi ușa casei și să oferi căldură umană”
(Papa Francisc, în Jorge Bergoglio & Abraham Skorka, Despre cer și pământ).
În ediția din 1998 a Dicționarului Explicativ al Limbii Române, fanatismul este definit ca „atașament excesiv, pătimaș pentru o convingere, o persoană etc., dublat de o totală intoleranță față de convingerile altora”, pentru ca în ediția din 2002, același dicționar să treacă această definiție pe loc secund, pentru a da întâietate alteia: „zel excesiv pentru o religie”. Pentru început, vă propun să dăm o definiție personală foarte punctuală a fanatismului. Eu îndrăznesc să definesc fanatismul ca fiind o neputință ontologică a sufletului de a fi smerit, adică de a accepta că nu deține tot adevărul și toată știința; iar când sufletul nu e smerit, consecința naturală este nevoia de a impune cu violență părerile proprii.
Adrian Mihai (A.M.): Convingerea infailibilității personale.
Pr. Francisc Doboș (F.D.): Iubirea celuilalt cu japca. Fanaticul vrea binele lumii, dar își iubește propriul Dumnezeu (schimonosit ca idol) într-atât încât se abrutizează în procesul de a-l convinge pe celălalt de ideile lui.
O teorie esențială în privința fanatismului nostru cel de toate zilele este cea dezvoltată de scriitorul israelian Amos Oz, care, în cartea „Cum să lecuiești un fanatic”, face și un portret al fanaticului de rând.
A.M.: Așa cum toate viciile și păcatele sunt consecințe ale mândriei (mama patimilor), „superioritatea categorică” despre care vorbește Amos Oz este mama patimilor fanaticului, toate celelalte fiind consecințe ale acesteia. Când ești fanatic, nu există alte păreri decât cele ale tale, ceea ce îi face pe ceilalți să-ți fie inferiori. Apoi, fanaticul nu are deloc umor, e grav, rigid interior, afișează mereu o morgă solemnă. Lipsa de imaginație a fanaticului e magistral ilustrată prin povestea taximetristului israelian care vrea să omoare toții arabii, dar când este pus în situația ipotetică de a-i omorî și pe copiii acestora, îl califică pe interlocutor drept „plin de cruzime”. Fanaticul nu este empatic, el nu se poate pune niciodată în pielea celuilalt. El vrea să-i schimbe pe toți, dar nu pe el însuși, căci nu-și găsește niciun cusur, de vreme ce se află în posesia adevărului absolut. Cu toate acestea, el este profund nefericit.
F.D.: Fanaticul este mânat de bine, însă de binele așa cum îl înțelege el. Nu are bun-simț, merge până în pânzele albe pentru a-și susține părerile. Concluzia pe care am tras-o eu din portretul făcut de Oz fanaticului este că acesta este „constipat” relațional. Ceea ce este de reținut este că Oz spune că fundamentalismul nu este religios, iar asta pune în ofsaid definiția din DEX, formulată politic corect pentru a pune căluș diferitelor manifestări religioase de bun-simț. Primordial și esențial, fanatismul este uman, nu religios. Dacă ne uităm la teroristul care sălășluiește în sufletul fiecăruia dintre noi, vedem cât de reducționist este să punem eticheta fundamentalismului doar unor fenomene care ne sunt exterioare (și pe care, de obicei, le localizăm în Orientul Mijlociu).
A.M.: Oz vorbește despre nevoia fanaticului de „conformism și conformitate”, care-i poate corupe chiar și pe cei care se cred feriți de pericolul fanatismului. Și aici aș face o paranteză ca să-l parafrazez pe Andrei Pleșu în conferința despre prostie: așa cum nimeni nu e ferit de prostie, nimeni nu e ferit nici de fanatism. Suntem cu toții, de foarte multe ori, și proști și fanatici, doar că ne vine foarte greu să admitem asta.
Cu asta deja am ieșit din sfera teoreticului și am intrat în zona practică a fanatismului nostru cel de toate zilele. Și pentru că, așa cum s-a zis, nu ne este la îndemână să ne privim în oglinda propriului fanatism, haideți să ne asumăm riscul de a pune degetul pe rană: care sunt capcanele clasice ale fanatismului cotidian în care cădem cu toții?
F.D.: Devenim adesea teroriști ai propriei familii: când ajungi să-ți contorsionezi soțul/soția cu propria idee despre bine, despre ce trebuie și ce nu trebuie să facă. Când viața în comun nu mai e susținută prin iubire, ci prin solicitări, iubirea care a fost cândva ajunge să devină contrariul ei. Apoi, părinții care le impun copiilor să meargă la biserică (pentru că „așa trebuie”) sunt niște mici teroriști ai binelui, care ajung să ți-l bage pe Dumnezeu pe gât; or, sub nicio formă, nu acesta este demersul credinței creștine: Isus nu s-a impus cu forța nimănui.
A.M.: O altă formă a acestui „trebuie” este manipularea copiilor de către propriii părinți, care îi obligă să le preia convingerile, să-și conducă viața potrivit aspirațiilor cărora ei nu au reușit să le dea curs. Apoi, continuând, să mai punem degetul pe altă rană: cultul personalității, fala de sine (pe care nimeni nu o admite ca atare). Opusul acestei răni este smerenia autentică…
F.D.: …adică nu mândria evlavioasă, de tipul: „Sunt smerit, dar îmi place să se știe!”
Am văzut că sintagma „fanatism religios” e aproape un pleonasm. Suntem ispitiți aici să punem această etichetă doar anumitor facțiuni islamice, omițând că și creștinismul are talibanii lui, fiefurile lui de confiscare a adevărului suprem. Spune Papa Francisc: „Niciun credincios nu poate întemniţa credinţa în sânul persoanei sale, al clanului său, al familiei sale, în orașul său. Un credincios este esenţialmente o persoană care iese în întâmpinarea altui credincios, sau a altui om care nu este credincios ca să-i strângă mâna”. Și o spunea Petre Țuțea: „Să fim serioși: Cristos nu s-a născut la Fălticeni”.
F.D.: Anumite comunități creștine suferă de dorința aceasta de a face binele cu sila. Cunoaștem cu toții modelul persoanei care vine des la biserică și simte nevoia să-i corecteze pe nou-veniți („Nu e bine să faci cutare și cutare lucru”), uitând esențialul: correctio fraterna se face exclusiv cu empatie, smerenie și iubire, adică exact prin elementele care ne lipsesc când suntem fanatici. După care, a face lectură de tip Isis din Sfânta Scriptură e contrar spiritului acesteia: când scot cuvântul lui Dumnezeu din context și nu-l las să crească odată cu mine, în ritmul natural, firesc, al vieții, ajung să practic o agricultură spirituală modificată genetic.
Altfel spus, fanaticul trage de firul de grâu, ca să crească mai repede și în direcția în care vrea el.
F.D.: Ba mai mult, dacă s-a plantat grâu, el vrea să crească porumb. Și chiar insistă să te lămurească: porumbul e mai bun.
A.M.: E cazul unei lecturi în care ajung să susțin că Isus e de acord cu violența, pentru că zice: „Nu am venit să aduc pace, ci sabie” (Mt 10,34), fără să înțeleg contextul în care zice asta și nici nu-l aud spunând și că: „Toți cei care pun mâna pe sabie, de sabie vor pieri” (Mt 26,52).
Pare a fi o linie foarte fină între mărturisire (cuvânt a cărui etimologie este comună cu a termenului „martir”) și fanatism. Ce îi deosebește pe martirii evangheliei de aceia ai jihadului? Și poate ar fi bine de spus aici, ca o paranteză, că, de fapt, „jihad” înseamnă „război interior”, războiul nevăzut cu tine însuți despre care vorbește toată asceza, sens, din păcate uitat sau greșit interpretat…
F.D.: Martirul își dă propria viață din iubire, teroristul o ia pe a altora (și nici faptul de a și-o lua pe a lui nu-l face martir). Fundamentalistul nu reușește să te facă să te îndrăgostești de Dumnezeu sau de ideea pe care ți-o înfățișează. Martirul e, dacă vreți, un „lider”, care este capabil să te facă să-ți dorești să urmezi credința lui pentru că e convingătoare ca urmare a faptelor lui. Isus însuși n-a fost niciodată „șef”, el n-a venit să ne spună: „Fă așa sau altminteri!”, ci a arătat, asemenea unui lider, calea de urmat, pe care ești liber să o iei sau să o refuzi. Pe când fanaticul e „șef”, iar șeful care e autoritar, poruncește, te constrânge, nu-ți oferă libertatea de a alege. Șef poate fi șeful de la birou, dar și părinții față de copii, soțul față de soție… iar șefia duce la ruptură, la destrămare în relațiile interumane.
Asta mă duce cu gândul la un text al Sfântului Paul: „Mă bucur în slăbiciuni, în jigniri, în necazuri, în persecuții, în lipsuri îndurate pentru Cristos, pentru că atunci când sunt slab, atunci sunt puternic” (1Cor 12,10). Cred că trebuie subliniat „pentru Cristos”, fiindcă și fanaticul se poate considera un martir al propriilor convingeri (neînțelese de ceilalți). Oare fanaticul este o persoană slabă sau puternică?
F.D.: Fanatismul e o slăbiciune încordată. E frică. Evanghelia ne spune că nu se teme acela care, chiar dacă-și pierde viața, știe că a investit-o bine.
Poate de aceea și spune Oz despre fanatic că e preocupat excesiv de propria moarte, pentru că, subliminal, el știe că n-a investit-o bine, deși, pe din afară el dă din mâini și din picioare ca să-ți arate cât de puternic e el.
F.D.: Adevărata putere e doar în inimă. În iubire. Restul intră în sfera intimidării sau a agresiunii (și mă întorc și eu la Oz, care spune că într-un război, esențial nu e războiul, ci agresiunea).
A.M.: Fanatismul domestic mai are o consecință: în lupta dintre doi soți, adesea unul cedează, lasă de la el. Dar când nu există din ambele părți deschidere totală către orizontul final al conflictului (care este pacea), toleranța și înțelegerea ajung să fie abuzate. Iar cel care cedează poate fi mânat de unul dintre aceste două contrarii: frica sau iubirea. Și aici ajungem la Steinhardt: „Poți să nu păcătuiești de frică. E o treaptă inferioară, bună și ea. Ori din dragoste, cum o fac sfinții și caracterele superioare”. La fel, ești slab când cedezi de frică, ai un caracter superior când cedezi din iubire.
Fanatismul politic și social cred că prezintă, de asemenea, niște pericole foarte mari.
F.D.: Fanatismul politic corect își ia drept constituție toleranța, pe care o predică până la intoleranță!
A.M.: La nivel politic, patriotismul exacerbat, naționalismul demagogic sunt și ele forme de superioritate fanatică. Cred că linia de demarcație între a sprijini o idee și a fi fanaticul respectivei idei se adâncește în momentul în care scopul tău principal e nu de a o expune altora, cu detașare, ci de a o impune, ca fiind fără alternativă. Astfel, îi răpești celuilalt posibilitatea de a alege.
Fanatismul este și o îngrădire a libertății.
F.D.: În altruismul lui prost înțeles, fanaticul te ferește de posibilitatea de a greși. Îți răpește „bucuria” de a greși, care poate fi bucurie pentru că tocmai în greșeală te întâlnești cu adevărul despre tine și cu pedagogia lui Dumnezeu.
A.M.: Eu aș spune chiar că îți răpește opțiunea de a greși, ceea ce nu face nici Dumnezeu.
F.D.: Dacă pe Dumnezeu îl refuzi, el n-are nimic împotrivă, pe când fanaticul nu poate fi refuzat. Și tarabele noastre spirituale sunt pline de fanatici care nu te lasă să greșești, care nu te lasă să ajungi fiu risipitor, pentru că ei sunt mereu fiul cel mare, care pe toate le face cum trebuie.
Tarabele ideologice sunt și ele pline de formatori de opinie care nu te lasă să greșești: e destul să ne uităm la talk-show-urile televizate pentru a vedea cum o sumă de analiști de toate felurile (chiar și religioși), care se predică pe ei și părerile lor, devin normă pentru o mulțime de prozeliți care nu reușesc să mai gândească în afara cutiei. Și ajungem la o manipulare extinsă a acelui „trebuie” despre care vorbeam mai înainte.
A.M.: Eu nu cred că există intelectuali autentici (pentru că numai aceia sunt adevărații formatori de opinie) care sunt pervertiți de fanatism și manipulare. Fanatismul este total incompatibil cu inteligența și cultura serioasă, pentru că fanatismul e barbar, primitiv.
F.D.: Fanatismul folosește propriile convingeri nu pentru a căuta dialogul cu celălalt, ci în chip de armă îndreptată împotriva convingerilor celuilalt. Noi aparent purtăm un dialog, dar pe mine nu mă interesează decât să-mi folosesc convingerile ca suliță în coasta ta, iar iubirea e înlocuită cu setea de autoîndreptățire. Și, da, asta funcționează în subiectele cele mai variate: interconfesionale, ideologice, domestice.
O pastilă esențială în profilaxia fanatismului?
F.D.: Autoironia.
A.M.: Imaginația.
Francisc Doboș: Pregătind materialul acesta, ce zone la granița fanatismului ai descoperit în propria persoană?
Claudia Stan: Foarte multe zone în care mă cred vameș, dar sunt fariseu. Dar și o posibilă vindecare: să ne ridicăm deasupra problemei pe care o susținem fanatic, pentru a pricepe că, oricare ar fi importanţa ei reală sau închipuită, in the big picture of things, ea n-are nici însemnătatea unei picături de apă din ocean. Când nu ne mai credem buricul pământului și putem râde pe seama prostiei și a fanatismului nostru mai avem o șansă de a mai spera la smerenie.
Adrian Mihai: De la începutul dialogului nostru mă tot întreb dacă există oare vreo formă de fanatism mai light, care să nu aibă efecte grave sau ale cărui efecte să poată fi reparate?
Claudia Stan: Privind doar suprafața lucrurilor, am fi înclinați să spunem că da. Dar să ne gândim puțin la acel îndemn al lui Mahatma Gandhi care-ți place atât de mult: „Fii tu schimbarea pe care vrei să o vezi în lume!” Dincolo de cauzalitatea dintre fenomenele micro și cele macro (teoria efectului fluturelui), ceea ce rămâne este rana sufletească pe care eu, când am apucături fanatice, mi-o produc mie însămi: e o despărțire voluntară de milostivirea lui Dumnezeu și de iubirea semenilor. Când eu îmi fac din ideea mea Dumnezeu și din semeni cobai pentru experimentele mele nu cu Adevărul, cum ar zice Gandhi, ci cu egoul meu, atunci răul e deja făcut. Ce noroc că Dumnezeul nostru are simțul umorului și de aceea există iertare chiar și pentru fanatism!
Fanatismul. O agricultură sufletească modificată genetic, în „Actualitatea creștină”, nr. 05/2017, Anul XXVIII, p. 28-31.
