Dacă sinodalitatea exprimă natura Bisericii, iar „Biserica este o familie de familii” (Amoris laetitia, nr. 202), înseamnă că sinodalitatea este şi o caracteristică a familiei. Punând faţă în faţă cele două cuvinte, sinod și familie, cel din urmă ne oferă o lumină asupra a ceea ce reprezintă sinodalitatea.
În întâlnirile cu grupurile de familii în parohii sau de la Mănăstirea fraţilor carmelitani redescoperim neîncetat rostul de a merge împreună, de a simți că noi toți, preoţi și laici, aparținem poporului lui Dumnezeu. De fapt, familia este, sau cel puțin aspiră să fie, locul în care ori mergem împreună, ori batem pasul pe loc; familia este locul în care învăţăm să avem grijă unul de altul, soţii între ei, părinţii de copii, fraţii mai mari de cei mai mici, dar şi copiii de părinţi, mai ales, când ajung la bătrâneţe. În familie, grija este modul de a fi împreună.
Apoi, familia este locul în care i se acordă spațiu celuilat, în care i se respectă timpii de creştere, este locul întâlnirii generaţiilor, locul complementarității, atât pe plan decizional, cât și educativ. Este leagănul credinței, unde, prin imitație și atracție, fiecare persoană învață să se raporteze la Dumnezeu Tatăl. Este şi locul planificării în comun, dar şi al conflictului; este şi locul în care se petrec cele mai delicate treceri ale existenței, de la naștere până la moarte, cu tot ceea ce se află între ele. Familia este locul slujirii, al simțirii cu celălalt.
Toate dinamicile pe care tocmai le-am menționat nu privesc numai familia, ci deopotrivă şi Biserica. Să ne gândim cât bine aduc prezența și mărturia uneia sau mai multor familii în locurile și timpurile de formare pentru viața preoțească și religioasă. Asta nu pentru că familia ar fi în măsură să învețe pe cineva, ci pentru că însuși faptul de a trăi comuniunea familială este prima ei formă de vestire.
Ca experiența iubirii în viaţa de familie să rămână izvorul peren de forță pentru Biserică (cf. AL, nr. 290), este necesar ca întreaga mare familie eclezială să găsească acele căi prin care să arate grija faţă de familii, să le însoţească continuu ca să trăiască viaţa de familie şi căsătoria ca pe o vocaţie.
În concluzie, familia nu este „o vie îngrădită”, autosuficientă. Pliată în ea însăși riscă să facă implozie, de aceea are nevoie de stimulii înnoitori care vin de la comunitatea lărgită care este Biserica. Iată cheia sinodalităţii. Deschizând ochii către nevoile și grijile lumii din afara propriei incinte, membrii familiei au ocazia de a se reînnoi în calitatea şi rolul de a fi soț, soție, tată, mamă, fiu, fiică, frate, soră.
Dar familia, pe lângă faptul că este o oglindă a sinodalității, este, de asemenea, un loc privilegiat și un instrument de vestire; mai mult, este un subiect activ al misiunii Bisericii și al sinodalității (AL, nr. 200), așa cum amintește Papa Francisc.
Pr. Fabian Măriuţ
Actualitatea creştină, nr. 12/2023, Anul XXXIV, p. 22.
