„Ce înseamnă a fi supuși lui Dumnezeu? Înseamnă că trebuie să ne comportăm ca niște robi? Nu, oricine este supus lui Dumnezeu nu este rob! Cum ar putea să fie? A fi supuși lui Dumnezeu înseamnă a-l asculta, a avea o inimă deschisă pentru a merge pe calea pe care el ne-o arată. A fi supuși lui Dumnezeu înseamnă a-l asculta pe Dumnezeu, iar această supunere ne eliberează” (Papa Francisc, Meditație în capela din Casa Sf. Marta, 11 aprilie 2013).
Invitat: Pr. Marius Taloș (n. 1970), preot-călugăr iezuit, Președinte al Jesuit Refugee Service (JRS) Romania
Moderator: Claudia Stan
Cred că dacă ar fi să definim societatea contemporană printr-o singură trăsătură, definiția ar suna cam așa: facă-se voia mea. Suntem liberi, nu depindem de nimeni, luăm singuri decizii, ne conducem viața după principii care nu mai aderă la valorile evangheliei: în felul acesta, cele mai controversate alegeri devin legitime. Dar însăși această libertate e o formă de sclavie e propriului eu, care cultivă iluzia că noi, cu tot cu voia noastră, ne suntem autosuficienți.
Pr. Marius Taloș (M.T.): În Scrisoarea către Galateni, apostolul Paul ne spune: „Fraților, ați fost chemați la libertate; numai ca această libertate să nu fie ocazie pentru [a sluji] trupului, ci slujiți-vă prin iubire unii pe alții” (Gal 5,13). Prima parte a acestui îndemn ne arată că libertatea sau voința noastră nu se opune voinței lui Dumnezeu, ci îi răspunde acesteia: noi am fost chemați la libertate înainte de a privi libertatea ca pe un drept pe care ni-l arogăm, căci libertatea este o datorie. Întâmplător sau nu, în limba română, când comitem o aroganță, de fapt, nu ne mai rugăm (lat. a-rogare). Libertatea este o datorie pe care o avem față de Dumnezeu. Din punctul acesta de vedere, voința lui Dumnezeu este libertatea omului. În a doua parte a versetului apare o clauză: libertatea este chemată să fie în slujba iubirii. Termenul folosit în limba greacă pentru slujire, douleuete apare doar aici. Este de remarcat că antropologia paulină nu postulează o opoziție între carne și spirit, ci una între voința proprie și aceea a lui Dumnezeu. De asemenea, termenul tradus prin „unii pe alții”, gr. allélois semnifică reciprocitate, lipsa egocentrismului: unul slujește și celălalt primește, apoi unul primește și celălalt slujește. Aș stărui asupra bogăției acestui verset observând că aici Sf. Paul folosește una dintre cele trei accepții ale libertății întâlnite în antichitate, dar și în evanghelii. Prima accepție este gr. eleuthería care semnifică libertatea de mișcare, libertatea de a face ce vrei: aceasta este libertatea cea mai prizată, cea mai râvnită. O a doua libertate din Sf. Scriptură este mai exigentă, costă mai mult: gr. parresía desemnează libertatea de a spune, cu curaj, lucrurilor pe nume; ne-o dorim dar, deopotrivă, ne face și să ne cutremurăm. Însă există și o a treia libertate, care este cea mai importantă și care le potențează pe primele două, numai că aceasta este lăuntrică, deci nu se vede: gr. apátheia este libertatea de patimi, despătimirea sufletului. Și acum vin și vă întreb: la ce bun să avem oricare dintre primele două libertăți, dacă nu o avem pe aceasta din urmă?
Având în vedere condiționarea acestei paradigme sociale care ne încătușează, oare ne mai pasă de voia lui Dumnezeu? De ce ne-ar păsa de niște idei de acum câteva mii de ani, care nici nu este clar că-i aparțin cu adevărat lui Dumnezeu și nu unor oameni (Moise, profeții etc.)? De ce nu le putem interpreta după bunul plac, adaptat vremurilor?
M.T.: În spatele acestor reticențe se ascund, de obicei, două atitudini extreme. Prima este atitudinea „fie voia Domnului”, adică eu degeaba mă zbat, oricum se va întâmpla ce vrea el: aceasta este o poziție eretică, a unui quietism amestecat cu neo-gnosticism. Gnosticismul comportă o fatalitate, în bine sau în rău: fie fac parte din tagma celor aleși, fie din aceea a condamnaților; deci, orice rău aș face, Dumnezeu mă iubește și mă va mântui sau, dimpotrivă, oricât de mult bine aș face, pecetea damnării e pusă. O a doua atitudine este tot eretică, de sorginte pelagiană: importantă nu este voia lui Dumnezeu, ci ceea ce pot să fac.
Fie nu ne pasă de voia lui, fie o facem responsabilă de toate neplăcerile. A-l scoate pe Dumnezeu țap ispășitor al tuturor nefericirilor și eșecurilor noastre e o abordare perdantă și irațională. „Așa a vrut Domnul”: auzim des asta în jur. Dar, ce zice, de fapt, această propoziție?
M.T: Această expresie e foarte frecventată la înmormântări. Sau când cineva primește un diagnostic necruțător. O altă ocazie în care apare este aceea în care refuz să aplic propriul discernământ: o să fac cum vrea Dumnezeu. Deci, fie văd voința lui Dumnezeu ca pe ceva fatalist, fie ca pe ceva care îl interesează mai mult pe el decât pe mine. Dar uit un lucru și anume că Dumnezeu are o singură voință și aceasta este bună. Când cântăm, la Gloria, „mărire în cer lui Dumnezeu și pace pe pământ oamenilor de bunăvoință”, traducerea corectă ar trebui să preia doxologia mare din limba greacă en anthrópois eudokía: „oamenilor bunăvoinţei Sale”. Şi dacă nu credem asta, să ne uităm la cuvintele Prefacerii: „Luaţi şi mâncaţi din aceasta toţi”; dacă n-ar fi fost aşa, ar fi zis: „luaţi şi mâncaţi voi, cei care…”, pe criterii… Dar voinţa lui se referă la toţi oamenii.
Ne putem „antrena” voinţa să asculte de voinţa lui Dumnezeu?
M.T.: Cu aproape 2500 de ani în urmă, Menon îl întreba pe Socrate cum poate un om să dobândească o virtute. Şi de atunci, patru răspunsuri au jalonat istoria înţelegerii filosofice şi omeneşti a voinţei. Unii spun e înnăscută, alţii zic e împotriva naturii. Unii zic se învaţă, alţii zic că se exercită. Socrate a zis că e suficient să cunoşti ce este binele şi ce este răul şi astfel scapi de ignoranţă. Însă viaţa şi istoria ne arată atâtea cazuri de oameni care ştiu ce este binele şi nu-l fac. O alta variantă, mai optimistă, este cea a lui Rousseau, care, la începutul Contractului social, spune că omul se naşte bun, dar este pervertit prin socializare. Apoi, Leviatanul lui Hobbes ne spune că omul este rău. Iar Machiavelli susţine că avem de ales între a iubi şi a ne fi frică: pentru el, e de preferat a induce teama, pentru că, zice el, în iubire tu faci ce vor alţii, în schimb, de frică, alţii fac ce vrei tu; e terifiant şi seducător. O a patra formă de educare şi de exercitare a voinţei este cea din Etica nicomahică a lui Aristotel, preluată de Sf. Toma în Summa theologica şi care impregnează spiritualitatea Sfântului Ignaţiu: exercitarea voinţei prin metoda habitusului. Nu ajunge doar să am un gând bun, ci el trebuie să devină ca o haină interioară a mea, care mă defineşte, care mă apără şi mă reprezintă: habitusul ca identitate care mă locuieşte, iată ceea ce cultivă exerciţiile spirituale.
Nu suntem pregătiţi să acceptăm faptul că voinţa lui Dumnezeu este întotdeauna bună.
M.T.: Pe mine, o greşeală a unui coleg la cursul de greacă biblică m-a ajutat să înţeleg mai bine cum stau lucrurile cu voinţa lui Dumnezeu. În greceşte, la voinţa providenţei lui Dumnezeu se spune thelema tou theou. Colegul meu se plângea: „Iar m-a tocat profesoara cu „telemeaua” lui Dumnezeu!” Cum mie îmi place mult telemeaua, am văzut în voinţa lui Dumnezeu ceva eminamente bun. De această imagine oarecum naivă se leagă o altă amintire: urcam spre Piatra Mare prin Valea Urşilor şi am auzit nişte tălăngi; am crezut că dau de oi, când colo, nişte dulăi cât toatele zilele veneau hotărâţi spre mine. Eu am rupt-o la fugă, dar din vârful dealului, ciobanul striga la mine: „Unde fugi, bă? Nu ştii că dacă îţi trebe brânză, trebe să treci de câni?” Ce e de reţinut? Acolo unde este o valoare, ai şi o luptă de purtat. Voinţa lui Dumnezeu este acea „telemea” bună la care ajungi mobilizându-ţi propria voinţă.
De unde ştim care este voinţa lui Dumnezeu în viaţa noastră? Cum o recunoaştem?
M.T.: În primul rând, aş spune că voinţa lui Dumnezeu nu trece. Ne-o spune Isus în Evanghelia după Marcu: „Cerurile şi pământul vor trece, dar cuvintele mele nu vor trece!” (13,31). De multe ori, ne doare confruntarea cu cuvântul lui Dumnezeu, dar el rămâne un reper. Un al doilea criteriu este acela al păcii: când încuviinţăm să asumăm acest jug şi povară uşoară a cuvântului lui Dumnezeu, a voinţei sale, resimţim o pace şi o odihnă paradoxale: este jugul care nu striveşte, ci îţi dă energie să mergi mai departe. O energie mai mare decât dacă ai acţiona numai după voinţa ta, care, mai devreme sau mai târziu, te duce numai la incertitudine şi, în final, la nevroze. Un alt criteriu al voinţei lui Dumnezeu este înmulţirea bunurilor lumeşti la care renunţi pentru el: când laşi tot ce ai ca să-l urmezi pe Isus, viaţa ta devine energie pentru alţii, bucurie pentru alţii.
O cheie de interpretare a voinţei lui Dumnezeu o găsim în porunca iubirii din evanghelie: „Să-l iubești pe Domnul Dumnezeu tău din toată inima ta, din tot sufletul tău, din toată puterea ta și din tot cugetul tău, iar pe aproapele ca pe tine însuți” (Lc 10,27). Ce înseamnă a iubi?
M.T.: Înainte lumea trăia din virtuţi, astăzi trăieşte din valori. Ce este o valoare? O opinie despre o opinie despre o opinie, pentru că nu mai există un cuvânt al lui Dumnezeu… Iubirea, în postmodernism şi în contemporaneitate, a cunoscut, pe de o parte, o mişcare reductivă (ca dispoziţie sufletească sau ca sentiment, făcând rabat tocmai la partea volitivă, adică la voinţă), iar, pe de altă parte, o relativizare (fiind doar un sentiment, astăzi este, mâine nu mai este). Şi iată că ne lovim de patru relativisme în lume. Un relativism metafizic: nu există nimic cert în realitate, totul este o ficţiune. Un relativism epistemologic: nu există niciun absolut al cunoaşterii. Un relativism moral: nu există bun şi rău absolut. Un relativism al religiei: toate religiile contează la fel de mult (sau de puțin). În felul acesta, vedem cât de scump plătim pentru „voința de putere” a omului visat de Nietzsche și devenit coșmar pentru noi: voind puterea, el își pierde toate reperele. Însă Dumnezeu este garantul iubirii şi al voinţei de a iubi. Fără Dumnezeu, iubirea devine un idol: ori o exacerbăm, ori o lăsăm la prima încercare. Iubirea din evanghelie nu e, aşa, globală, ca la discursurile concursurilor de Miss: e concretă, e vie, e adresată unei persoane reale, de lângă tine, în chipul căreia găseşti zilnic chipul lui Dumnezeu. Ubi caritas ibi oculus: unde apare iubirea se deschid ochii, atenţia. Şi în iubire îi vezi pe cei care au nevoie de iubirea ta concretă: în iubire poţi să dai de mâncare cui îi este foame, să-l îmbraci pe cel gol, să te rogi pentru el… Isus, în evanghelie, nu ne spune: „Treci la sentimente mai bune!”. Noi, de multe ori, punem carul înaintea boilor şi aşteptăm să „simţim”, să avem „un confort sufletesc” care să ne pună în mişcare. Atenţie: emoţiile sunt înşelătoare, dacă aştept doar o sursă psihologică, fără a avea motorul credinţei, s-ar putea să mor şi eu, nu numai cel de lângă mine, înainte să fac binele.
Putem descoperi voia lui Dumnezeu prin rugăciune? Cum ne dăm seama că e cu adevărat voia lui, nu producția minții noastre pioase?
M.T.: Da, rugăciunea ne descoperă voinţa lui Dumnezeu şi înflăcărează şi propria noastră voinţă. Dacă nu ar fi rugăciunea, noi nu am înţelege că răspundem acestei voinţe a lui Dumnezeu. Când ne rugăm, conştientizăm că el ne-a adresat primul cuvânt, că el ne-a chemat la viaţă şi că, dacă nu ne-ar iubi, noi nu am avea cu cine vorbi. A ne ruga cu cuvântul lui Dumnezeu, înseamnă a ne ruga cu voinţa lui Dumnezeu, pentru că acest cuvânt este însăşi voinţa lui. De multe ori, reducem voinţa lui Dumnezeu la vreo poruncă pe care o considerăm absurdă, pentru că n-o auzim rezonând în interiorul nostru, când, de fapt, voinţa lui Dumnezeu este mărturie a faptului că Dumnezeu care m-a creat, Dumnezeu care m-a mântuit, este şi acelaşi care îmi vorbeşte. Cuvântul lui Dumnezeu este tridimensional, pentru că „s-a făcut trup şi a locuit între noi” (In 1,14).
Ascultare: o virtute desuetă în secolul nostru. Dar de la care omul contemporan are multe de primit, dacă o cultivă. De ce ascultarea e libertate și spațiu al manifestării voinței lui Dumnezeu?
M.T.: Dumnezeu, când ne cere ascultarea, este el cel dintâi ascultător. De câte ori spunem noi la o singură Liturghie: „Te rugăm, ascultă-ne”? Să multiplicăm asta cu toate Liturghiile pe toată suprafaţa pământului, în toată istoria omenirii. Noi nu am avea un reper de ascultare, dacă Dumnezeu nu ar fi, el mai înainte, ascultător. E păcat că nu mai preţuim astăzi ascultarea din cauza filosofiei nihiliste care ne spune că Dumnezeu a murit, iar cei care mai ascultă habar n-au că sunt nişte robi al căror stăpân a dispărut.
Să zicem că am înțeles care e voia lui Dumnezeu. E suficient?
M.T.: Ne răspunde Sf. Iacob: „Căutaţi să împliniţi cuvântul, nu numai să-l ascultaţi, înşelându-vă pe voi înşivă” (Iac 1,22); „credinţa, dacă nu are fapte, este moartă” (Iac 2,14). Îndrăznesc să parafrazez acest gând, spunând că degeaba aflăm care este voinţa lui Dumnezeu dacă n-o şi ascultăm, dacă n-o şi urmăm. Cineva mi-a zis odată: „Părinte, eu nu am făcut nimic rău”. Şi i-am răspuns: „Dar niciun mort nu face nimic rău. Nu mai poate să facă nici binele. Dumneavoastră aţi făcut binele pe care eraţi chemat să-l faceţi?” De ce asociem restrictiv voinţa lui Dumnezeu cu a nu călca pe bec? Prima poruncă a lui Dumnezeu este aceea de a-l iubi și de a face astfel binele, nu doar de a fugi de rău. Am făcut binele pe care puteam să-l fac? De aici trebuie să pornească orice îndreptar de spovadă. O astfel de examinare a cugetului e un dar de la Dumnezeu după propria lui voință.
Actualitatea creştină, nr. 1/2019, Anul XXX, p. 28-31.
