Precum Isus pe vremuri, reîntors în mulțime după vizita sa la templu, Papa Francisc a lăsat deoparte haina sobrietății protocolare, a îmbrăcat-o pe cea a sensibilității și deschiderii şi a venit către noi, cei mulți. Acolo, în catedrala națională, frumoasă, strălucitoare, unde frescele religioase stilizate într-o rafinată artă bizantină încântă ochiul celui care-și ridica privirea, unde vocile capătă ecou ceresc și cântecele tonalitate și putere îngerească, credincioșii sunt primiți într-un spațiu larg, încăpător, ca sub îndemnul Veniți, veniți, „Eu sunt Calea, Adevărul si Viața.” Aici, împreună cu Papa Francisc am rostit „Tatăl Nostru” rugăciunea în care catolicii şi ortodocșii mărturisesc aceeași identitate creștină. Tot aici, Papa ne-a îndemnat să renunțăm la „spiritele înșelătoare ale mondenității”, referindu-se și la desprinderea de material, de lucruri redundante, gălăgioase vizual și de a fi, în schimb, mai aproape de nevoile celui de lângă noi. Acțiunile sociale pentru cei marginalizați, bătrâni și pentru cei cu dizabilități sunt cele care măsoară gradul de civilizație al unei societăți. România este în Europa, iar Europa este cel mai mare donator la scara globală pentru comunitățile afectate de dezastre naturale sau conflicte armate. Generațiile vestice europene, deși în ziua de astăzi vădit mai puțin participative la celebrările religioase decât în urmă cu un secol, își transmit din tată-n fiu valorile democratice cu rădăcini creștine. Acestea au ajuns să fie asimilate în legi, clădite în educația statală, familială și exprimate constant în comportamentul societal, cu precădere în acțiuni sociale. Civilizația și cultura vestică europeană au devenit un vehicul al doctrinei sociale a Bisericii.
Pe 26 mai, prin exercitarea dreptului democratic la vot, am dovedit că suntem parte a acestei culturii și civilizații în care valorile noastre rezonează cu cele europene. România s-a repoziționat în democrația europeană, printr-un act de vot ferm, prin voința nealterării valorilor care guvernează societatea și progresul ei, pentru respectarea drepturilor omului. O mai profundă și omenească încurajare de a continua pe aceasta cale, ca prezența Papei, îmbrățișând toată țara în recunoașterea credinței poporului roman, în optimismul cuvintelor sale adânci și luminozitatea trecerii sale printre oameni, nu cred că ar fi existat. Prin binecuvântarea bornei pelerinajului Camino de Santiago – drumul Sf. Iacob din curtea catedralei romano-catolice din Iași ne-am reconectat palpabil cu drumurile cultural-europene ale pelerinajelor, mărturisitoare de credință și binefacere, o confirmare subtilă a rădăcinilor noastre romanice. Iar dacă noi ne-am reconectat la Europa prin vocea „stampilelor” din 26 mai, vizita Papei ne-a amplificat reușita, printr-o repoziționare vizibilă în geografia perceptibilă și dinamică a lumii. Coincidență istorică sau nu, semn al divinității? Aici e loc de meditație…
I-am auzit pe mulți spunând: Îmi place acest Papă, pentru că este modest și simplu, emană căldură sufletească, este natural de abordabil. „Respiră bunătate” spunea cu emoție cineva, „este ca noi, cei mulți”, adaugă altul. Oare nu avem un „déjà vu” in memoria colectivă, translatat cu 2000 de ani? Păstrând diferențele de proporții ale contextelor celor două realități despărțite de milenii, aş îndrăzni să spun că fiecare din cei doi mesageri s-a coborât prin el însuși la noi, la îndemâna puterii de înțelegere a celor mulți. Mesajul a rămas și el același, dăinuitor peste milenii: să învățam să fim ca El şi ca trimisul lui pe pământ. Papa Francisc este mesagerul schimbărilor sociale, (așa cum Papa Ioan Paul a II-lea a fost prelatul schimbărilor politice majore), factor de dialog și acțiune. „Un creștin își găsește rolul în misiune!” a spus Papa Francisc, iar misiunea noastră este acolo unde trăim, unde ne poartă pașii prin lumea aceasta și unde putem îndrepta lucrurile. În predica de la Catedrala Sf. Iosif, cu un ecou copleșitor în Piața Ateneului, Papa Francisc a amintit despre efectele mai puțin spuse ale „globalizării omologante” asupra spiritului omenesc. Dincolo de dezrădăcinarea valorile popoarelor și inducerea unei atitudini de egoism și închidere, cealaltă faţă de monedă a progresului actual al omenirii este răspândirea singurătății care atrage după sine mâhniri, tristeți și depresie. Le putem ocoli, prin credință și speranță, prin resursele noastre spirituale. Dacă reușim, într-o societate a individualismului material, vom avea bucurie, optimism și neliniștea de acțiune, care conduce la progres social spre binele majoritar, iar „noblețea socială” va fi mai mult decât un deziderat.
Noi, cei care l-am întâlnit pe Papa, am fost cuprinși de lumina lui, de cuvintele care ne-au transfigurat. Acum, după ce a plecat, vom mai fi cu el? Îndemnurile lui ne vom strădui să le transformăm în acțiune? Dincolo de orice bornă ce marchează drumul pelerinului se poate citi „Credința fără fapte este moartă!” (Iacob 2,17). Pelerinajul vieții de credincios, a misionarului ascuns înlăuntrul nostru poate începe în orice moment, chiar mai simplu decât credem. Papa Francisc, la fiecare celebrare după mulțumirile adresate comunităților, le spunea „Vă rog un singur lucru: să vă rugați pentru mine!”. Să ne rugăm pentru Papa Francisc, căci rugându-ne pentru el, ne vom ruga pentru cei mulți. Și rugându-ne pentru cei mulți vom trăi cuvintele lui Cristos: Cine își slujește aproapele pe mine mă slujește!
Orice gest, care poate părea neînsemnat, poate construi cărări către ceilalți pe care nu-i vedem, din cauza celor mari, imobili, din jurul nostru. Orice gest, așa cum am surprins unul, mai repede decât mă așteptam, când Liturghia de la Catedrala Sf. Iosif s-a încheiat, iar ploaia în ritmuri de solfegiu crescânde a făcut ca lumea să se împrăștie, roiuri, roiuri. Lângă parcul Ateneului, pe trotuarul cu teii deja înfloriți, bombardați de ploaie, o tânără însărcinată, îmbrăcată ca de vară, se adăpostea laolaltă cu mulți alții. Un tânăr cu umbrelă, în agitația mișcării grăbite, ajungând în dreptul ei, într-o ușoară ezitare, i s-a adresat: „Nu aveți umbrelă?” Luați-o pe-asta să nu vă plouă și să aveți un copil sănătos!”. Apoi s-a făcut nevăzut după primul trunchi de tei, în mulțimea din față. Tânăra, sub umbrelă, uimită, zâmbea. Dar poate că era firesc? Nu știu, dar mi-a plăcut, era în tonul zilei. Ploaia începu să cadă greu, în perdele mișcătoare, parcă spunând: Acum, după ce v-am lăsat răgazul să vă hrăniți sufletele, voi hrăni și eu pământul precum a fost lăsat de la Dumnezeu…
Gesturi imperceptibile precum aparentele firave izvoare născătoare de șuvoiuri în aval…
Monica Alexandru
Parohia „Sfânta Cruce”, București
28.06.2019
