Dreptul la un salariu just reprezintă un principiu fundamental al vieții sociale actuale. Însă nu a fost mereu așa, ci pentru câștigarea unui asemenea drept, care astăzi este considerat subînțeles și natural, a fost necesară o luptă lungă și grea contra concepției liberalismului economic, care în timpurile trecute îndrăznea să îi refuze muncitorului chiar și salariul vital, pretinzând că salariul trebuia să urmeze, ca și orice altă marfă, legea cererii și ofertei depinzând exclusiv, în determinarea sa, de acordul privat între părți.
În doctrina socială, conceptul de salariu just este tratat din diferite puncte de vedere: problema salariului minim, salariul ca instrument de participare la activitățile întreprinderii, raportul dintre salariu și ocupație, legătura dintre salariu și prețuri, salariul femeilor și problema discriminărilor de gen (Robu I., „Salariul just și condițiile de unitate ale familiei în doctrina socială a Bisericii”, în Dialog teologic anul XI, nr. 21, 2008, 43).
Salariul just este rodul legitim al muncii. A refuza sau a nu da salariul la momentul potrivit este o gravă nedreptate. Pentru a stabili o remunerare echitabilă, trebuie ținut cont fie de nevoile, fie de prestările fiecăruia (Robu I., „Salariul just…”, 46).
Munca se remunerează astfel încât să se garanteze mijloace suficiente pentru a permite fiecăruia și familiei sale o viață demnă în plan material, social, cultural și spiritual, corespunzătoare tipului de activitate și gradului de producție economică a fiecăruia, precum și condițiilor întreprinderii și binelui comun (Gaudium et spes, 67).
În această luptă acerbă pentru dreptate și civilizație, Biserica a fost în avangardă. Astfel Rerum novarum intră în miezul problemei prin afirmarea fermă a faptului că munca nu poate fi considerată ca oricare alt factor productiv, întrucât prezintă două caracteristici fundamentale care o deosebesc de ceilalți: ea este, înainte de toate, personală, pentru că forța de muncă este inerentă persoanei, apoi ea este necesară, „pentru că rodul muncii este necesar omului pentru susținerea vieții; aceasta este o datorie sacră impusă de către natură” (Rerum novarum, 34).
Ioan al XXIII-lea, prin enciclica sa Mater et Magistra, tratează și diferența salarială între diferitele tipuri de prestări de muncă. Salariul trebuie să corespundă contribuției pe care muncitorul o are la bugetul întreprinderii, și acest lucru dă naștere la diferențe de salarizare, dar nu trebuie să întreacă anumite limite. Nu sunt justificate, susține aceeași enciclică, retribuții mari pentru prestări care necesită efort mic, precum și retribuții prea mici pentru categorii întregi de muncitori harnici și onești.
Pr. Daniel-Gheorghiță Benchea
Actualitatea creştină, nr. 11/2021, Anul XXXII, p. 16.