Perioada de secularizare pe care o trăim ne pune în fața unor situații pe care, cu ceva timp în urmă, nu ni le puteam imagina: valorile religioase pe care noi ne clădim existența sunt nu doar contestate și, eventual, repuse în discuție, ci disprețuite și ridiculizate, și odată cu ele sunt disprețuiți și ridiculizați toți cei care continuă să creadă în ele și să facă din ele temelia vieții lor. Refrenul cel mai des repetat este că aceste valori „aparțin Evului Mediu” (definit în mod nedrept ca „întunecat”), iar cei care le mai promovează (îndeobște, Biserica) nu ar face decât să încerce retrogradarea umanității de pe „culmile progresului” (unde a ajuns datorită științei) la „starea inumană” din acele epoci (preiluministe). Toate aceste aspecte ar putea fi dezbătute și clarificate (de exemplu, cât de „întunecat” a fost Evul Mediu sau ce progrese și mai ales ce regrese a generat știința pentru om) printr-un dialog civilizat și nicidecum prin slogane (răsuflate).
Cândva, autorul Psalmului 139, după ce a făcut experiența profundă a existenței lui Dumnezeu și a grijii sale paterne față de toate lucrurile și ființele create de El, inclusiv față de persoana lui, se revoltă și se ridică cu virulență (virulență pe care noi nu ne-o însușim) împotriva celor care vorbesc cu înșelăciune despre Dumnezeu și se ridică cu viclenie împotriva Lui (v. 20). El nu poate admite ca Dumnezeu să fie înjosit, de vreme ce i-a format rărunchii și l-a țesut în sânul mamei sale. De aceea, spune autorul, te laud pentru că m-ai făcut o făptură atât de minunată! Ochii tăi m-au văzut înainte de a mă naște și în cartea ta îmi erau scrise toate zilele… Lucrările tale sunt admirabile! Și sufletul meu cunoaște bine aceasta! Psalmistul este conștient că Dumnezeu știe totul despre el, îi pătrunde de departe gândurile și îi cunoaște cuvintele mai înainte ca ele să ajungă pe limbă. De aceea îi cere: Privește-mă cu luare-aminte, Dumnezeule, și vezi inima mea, încearcă și cunoaște gândurile mele. Vezi dacă nu merg pe o cale greșită și condu-mă pe calea veșniciei.
Ce mai înseamnă pentru omul de astăzi calea greșită și calea veșniciei? Or, tocmai în această distincție se situează una fundamentală pentru viitorul omului: cea dintre a fi și a nu (mai) fi.
Pentru că tu ai format rărunchii mei,/ m-ai ţesut în sânul mamei mele./ Te laud pentru că m-ai făcut o făptură atât de minunată!/ Lucrările tale sunt admirabile!/ Şi sufletul meu cunoaşte bine aceasta!/ Oasele mele nu erau ascunse pentru tine când am fost plămădit în taină,/ ţesut în chip minunat. (Ps 139,13-15)
Pr. Tarciziu Șerban
Actualitatea creştină, nr. 2/2022, Anul XXXIII, p. 24.
