Speranța este a doua dintre virtuțile teologale. Alături de credință și iubire formează pachetul darurilor care înlesnește participarea la natura divină. Totuși, speranța pare a fi cea mai neînțeleasă.
Poetul francez Charles Peguy a scris un poem despre virtuțile teologale. Întrebarea care dă titlul acestui articol s-a iscat la citirea poemului său. Credința, speranța și iubirea sunt trei surori călătorind spre Rai. Credința și Iubirea sunt reprezentate de către două femei la maturitate. Credința este asemenea unei soții fidele, nobile, iubirea este asemenea unei mame devotate, însă speranța este o copilă. Ea aleargă înainte și înapoi, când se află în față, când rămâne în urmă. Are entuziasmul unui copil. O atitudine sprințară.
Aici e diferența: dintre caracteristicile maturității, predominante la credință și iubire, și cele ale copilăriei, predominante la speranță. Maturitatea e rodul luptelor, al victoriilor, dar și rodul blazărilor, al oboselii, al dezamăgirii. Progresul spiritual presupune depășirea greutăților, umilirea datorată păcatelor, dar mai ales depășirea ispitei gândului că nu pot scăpa de ele, că nu mă pot vindeca de rănile lor. Cu răbdare, căderile ne fac mai puternici și mai înțelepți. Din ele învățăm să iubim mai profund și să avem o credință mai încrezătoare. Însă nu putem lărgi iubirea și păși la lumina credinței fără speranță. Aici intervine perspectiva copilărească.
Copiii nu au încă maturitatea spirituală specifică adulților, dar ei posedă din plin virtutea speranței, datorită inocenței și încrederii lor. Din acest motiv, Isus le cere ucenicilor, implicit nouă, adulților adesea obosiți, să fim asemenea copiilor.
Speranța este copila care chiuie de bucurie, care aleargă înainte și înapoi din simpla plăcere de a alerga. Adulții încearcă mereu să ajungă undeva. Au o destinație practică în minte. Copiii se bucură însă de călătoria în sine. Speranța lor este atât de puternică, încât nu pun niciodată la îndoială destinația. Am văzut lucrul acesta mergând cu copii în excursie, când copiii aleargă încoace și încolo, dar rămân mereu în preajma celui care îi conduce. Adulții își pun întrebarea: încotro ne îndreptăm? Isus este calea? Speranța ne dă această certitudine. Fiți precum copiii, spune Peguy, bucurați-vă de călătorie.
În poem, Peguy vorbește metaforic despre drumul spiritual. Cum zilele ne sunt repetitive, avem impresia că am călca mereu pe aceeași urmă. Însă virtutea speranței, această copilă, știe că fiecare zi este valoroasă. Orice gest repetitiv de bunătate, orice nouă zi, darul unui alt răsărit de soare, fiecare liturghie de duminică – toate contează.
Fără ochii speranței, repetiția este fără rost, dar trăind în speranță Dumnezeu ne îndreaptă pas cu pas tot mai aproape de porțile Raiului. De fapt, Speranța ne face tineri.
Pr. Fabian Măriuţ
Actualitatea creştină, nr. 4/2025, Anul XXXVI, p. 22.
