În climatul Săptămânii de rugăciune pentru unitatea creștinilor, creștinii de toate confesiunile sunt chemați an de an să-și intensifice rugăciunea pentru „ca toți să fie una” (In 17,11) și să realizeze prin gesturi concrete apropierea unul de altul.
Tema propusă pentru această Săptămână în anul 2020 este pericopa din Faptele Apostolilor (27,18 – 28,10), cu un verset călăuzitor care cheamă creștinii la apropiere prin gestul concret al omeniei sau al ospitalității: „ei ne arătau o deosebită omenie” (Fap 28,2).
Un sinonim al „omeniei” este și ospitalitatea, pe care au experimentat-o Paul cu însoțitorii săi în naufragiul din apropierea insulei Malta și când toți au fost îmbrățișați de iubirea și Providența lui Dumnezeu, făcute concrete de „aceste persoane care ne-au tratat cu omenie” (cf. Introducere teologico-pastorală la textul oficial).
Imaginea pe care ne-o propune textul din anul acesta este parabola unei omeniri care, printre mii de obstacole, este în drum spre recunoașterea unei prezențe mântuitoare în interiorul istoriei noastre frământate. Indigenii maltezi tratează cu o rară ospitalitate („omenie”) pe naufragiați, făcându-i să se încălzească în jurul unui foc. La acest punct are loc un „semn” care îi impresionează pe locuitorii insulei.
Ceea ce va impresiona pe cei „scandalizați” de diviziunile existente între creștini vor fi și gesturile concrete de „omenie”, de ospitalitate, în efortul comun de apropiere dintre creștini. „Omenia” este, în fond, un gest de caritate, și după cum același Sfânt Paul scrie în Imnul iubirii, din prima Scrisoare către Corinteni: „Iubirea este îndelung răbdătoare, iubirea este binevoitoare, nu este invidioasă, iubirea nu se laudă, nu se mândrește. Ea nu se poartă necuviincios, nu caută ale sale, nu se mânie, nu ține cont de răul primit. Nu se bucură de nedreptate, ci se bucură de adevăr. Toate le suportă, toate le crede, toate le speră, toate le îndură. Iubirea nu încetează niciodată” (13,4-8).
Unitatea dintre creștini presupune caritatea, care este o întâlnire plină de iubire dincolo de diferențele de limbă, cultură, credință.
Desigur, rugăciunea pentru unitate reprezintă drumul regal spre ecumenism; ea le permite creștinilor din întreaga lume să privească cu ochi noi la Cristos și la unitatea Bisericii, dar pentru a realiza acest ideal este nevoie și de gesturi concrete, din partea tuturor. Nu putem fi creștini fără a fi „ecumenici”, fără a fi solidari în momentele de încercare, de furtună, uneori de naufragiu. În momentele de încercare creștinii trebuie să se ajute, să dea semne de „omenie”, de primire, și acest gest reprezintă o apropiere.
Apropierea dintre creștini crește și se intensifică de fiecare dată când, amintindu-ne de unicul botez cu care am fost renăscuți la viața cea nouă, de unica credință care ne însuflețește și de unicul Duh Sfânt care ne călăuzește (cf. Ef 4,4-5), ne rugăm unii pentru alții, ne rugăm împreună ca frați (cf. Mt 18,19-20), dar și atunci când suntem atenți la nevoile altora, când suntem „plini de omenie”.
Pornind de la scena biblică propusă pentru meditație, rugăciune și reflecție pentru Săptămâna de rugăciune pentru unitatea creștinilor din anul acesta, sper ca spiritul ecumenic să crească în sufletele tuturor oamenilor de bunăvoință, în toate comunitățile noastre și să devină un stil de viață, un mod de a fi și de a face ecumenism, plecând de la binele și de la lumina Duhului Sfânt care sunt în profunzimea ființelor noastre.
În această Săptămână consacrată ecumenismului, să implorăm de la Dumnezeu darul unității, pentru ca planul lui Dumnezeu să se realizeze pentru lumea întreagă. Pentru aceasta binecuvântez toate inițiativele care vor fi întreprinse și invoc lumina Sfântului Duh pentru ca gesturile de „omenie” ale creștinilor să grăbească realizarea unității Bisericii.
† Aurel Percă
Arhiepiscop Mitropolit de București
Editorial – Actualitatea creştină, nr. 1/2020, Anul XXXI, pag. 3.
