Dumnezeule, al cărui unul-născut prin viaţa, moartea şi învierea sa ne-a pregătit răsplata mântuirii veşnice, dă-ne, te rugăm, harul ca, cinstind aceste mistere prin Rozariul preasfintei Fecioare Maria, să imităm ceea ce ele cuprind şi să dobândim ceea ce ele făgăduiesc, prin acelaşi Cristos Domnul nostru. Amin.
În documentele papilor, ultima secțiune este dedicată Mariei. Aşadar, ultimul articol despre liturgie în acest an pastoral se cuvine să exploreze cultul pe care Biserica i l-a acordat şi i-l acordă Sfintei Fecioare Maria.
În liturgia actuală, Biserica o cinsteşte pe Sfânta Fecioară Maria prin:
– 3 solemnităţi: Sfânta Fecioară, Născătoare de Dumnezeu (1 ianuarie); Adormirea Maicii Domnului (15 august) şi Neprihănita Zămislire (8 decembrie); Buna Vestire este considerată solemnitate a Mântuitorului, nu a Mariei;
– 2 sărbători: Naşterea Sfintei Fecioare Maria (8 septembrie); Vizita Sfintei Fecioare Maria la verişoara sa, Elisabeta (31 mai);
– 4 comemorări obligatorii: Sfânta Fecioară Maria, Regină (22 august); Sfânta Fecioară îndurerată (15 septembrie); Sfânta Fecioară Maria, Regina preasfântului Rozariu (7 octombrie); Prezentarea la templu a Sfintei Fecioare Maria (21 noiembrie);
– 6 comemorări facultative: Sfânta Fecioară Maria de la Lourdes (11 februarie); Sfânta Fecioară Maria de la Fatima (13 mai); Inima Neprihănită a Mariei (sâmbăta după solemnitatea Preasfintei Inimi a lui Isus); Sfânta Fecioară Maria de pe muntele Carmel (16 iulie); Dedicarea Bazilicii Sfânta Maria cea Mare din Roma (5 august), Preasfântul nume al Mariei (12 septembrie).
Originea şi dezvoltarea cultului marian
Proclamarea dogmei maternităţii divine la Conciliul de la Efes din 431 a dat un impuls masiv cultului Mariei nu doar în Orient, ci şi în Occident, care a fost mai reţinut şi tardiv cu adoptarea sărbătorilor mariane. Simţul şi pietatea credincioşilor au precedat instituirea concretă a cultului liturgic al Mariei. Studioşii au căutat dovezi pentru a individualiza momentul concret când Maria a intrat în cultul liturgic. Unii au încercat să lege acest moment de secolul I, alţii de secolul al II-lea, însă marea majoritate sunt de acord că aceasta s-a întâmplat mai târziu, şi după cultul martirilor.
În prima jumătate a secolului al III-lea, rugăciunea euharistică şi profesiunea de credinţă baptismală conservate în Traditio Apostolica sunt martori plini de autoritate că Maria era inclusă în liturgia oficială. Canonul Roman, în varianta Sfântului Ambroziu, episcop de Milano, expusă în De sacramentis, îi oferă Mariei un loc privilegiat în Communicantes.
Tot în secolul al III-lea apare în cult rugăciunea Ὑπὸ τὴν σὴν εὐσπλαγχνίαν (Sub tuum praesidium, „Sub ocrotirea ta alergăm, Sfântă Născătoare de Dumnezeu”) care o desemnează pentru prima dată pe Sfânta Fecioară cu termenul de Theotokos (Născătoare de Dumnezeu).
Sărbătorile liturgice în cinstea Mariei încep să apară în Orient în sec. V-VI, cu precădere în Ierusalim. Imediat după Conciliul din Efes (431), la Ierusalim se instituie sărbătoarea „Comemorarea Sfintei Maria” pentru data de 15 august. La început cu un caracter foarte generic, devine încet-încet sărbătoarea naşterii Sfintei Fecioare, însă naşterea pentru cer (koimesis, dormitio). Împăratul Mauritius (582-602) va impune sărbătoarea pentru tot imperiul.
Sărbătoarea Naşterii Sfintei Fecioare Maria de pe 8 septembrie a luat naştere spre sfârşitul sec. al V-lea, tot la Ierusalim, unde era vie tradiţia de a cinsti casa naşterii Mamei cereşti (Protoevanghelia lui Iacob așază casa părintească a Mariei la Ierusalim, lângă piscina Bethesda de lângă poarta oilor din nordul templului), probabil cu ocazia sfinţirii unei biserici închinate venirii pe lume a Mamei Soarelui Dreptăţii.
Sărbătoarea Prezentării la Templu a copilei Maria a cunoscut exact acelaşi drum. Pe 21 noiembrie 543, s-a sfinţit o biserică în Ierusalim care purta hramul Prezentării la Templu a Sfintei Fecioare Maria, iar mai apoi conţinutul şi data sărbătorii s-au răspândit în tot Orientul.
Tot de la Ierusalim porneşte şi sărbătoarea Prezentării la Templu a lui Isus de către Fecioara Maria, originar cu caracter marian. Deoarece în Orient naşterea Domnului era sărbătorită de Epifanie (6 ianuarie) şi prezentarea la Templu avea loc la 40 de zile de la naştere, sărbătoarea era fixată pentru data de 14 februarie. Când Crăciunul a început să fie sărbătorit pe 25 decembrie, Prezentarea la Templu (astăzi Întâmpinarea Domnului), s-a relocat pe data de 2 februarie.
Tot din Orient ne vine sărbătoarea „Maria, Mama lui Dumnezeu”, fixată după tradiţiile bizantine la o zi după naşterea lui Isus, adică pe 26 decembrie. Când a intrat în tradiţia romană, a fost relocată pe 1 ianuarie, ca încheiere a Octavei Naşterii Mântuitorului. Sacramentarul Gregorianum cimentează această uzanţă pentru tot Occidentul şi este cea mai veche sărbătoare mariană de la Roma.
Oprindu-ne la Occident, observăm că sărbătorile mariane şi-au croit cu greu drumul în cultul liturgic. Patru mari sărbători mariane foarte răspândite în Orient (Prezentarea la Templu a Domnului de către Fecioara Maria; Buna Vestire; Adormirea şi Naşterea Sfintei Fecioare Maria) intră în cultul roman abia în sec. al VII-lea, graţie unui papă de origini – deloc surprinzător – orientale, Papa Sergiu I (687-701).
Secolul al XII-lea reprezintă momentul de maximă intensitate a devoţiunii mariane din partea poporului, când Mariei i-a fost dedicată o zi din săptămână, sâmbăta, şi două luni: mai şi octombrie. Mai târziu, cruciaţii vor aduce alte două sărbători mariane din Orient: Vizita Sfintei Fecioare la verişoara sa şi Prezentarea la Templu a Mariei. Alte sărbători mariane vor apărea ca rezultat al devoţiunii particulare a unor ordine religioase: carmelitanii aduc sărbătoarea de pe 16 iulie, dominicanii cea de pe 7 octombrie, Ordinul Slujitorilor Mariei cea de pe 15 septembrie. În 1683 este introdusă sărbătoarea Sfântului Nume al Mariei; în 1703, cea a Neprihănitei Zămisliri, chiar mai înainte de a fi fost proclamată dogma în 1854; în 1908, cea a Sfintei Fecioare de la Lourdes; în 1931, maternitatea Mariei; în 1944, Inima Neprihănită a Mariei şi în 1954, Maria Regină.
Maria în cultul după Conciliul al II-lea din Vatican
Conciliul a resubliniat importanţa sărbătorilor mariane, însă ca reflexie a strălucirii sărbătorilor şi misterelor Mântuitorului, precum luna reflectă strălucirea soarelui: „În celebrarea ciclului anual al misterelor lui Cristos, sfânta Biserică o venerează cu o iubire deosebită pe fericita Fecioară Maria, Născătoarea de Dumnezeu, care este indisolubil unită cu Fiul ei în opera mântuirii” (Sacrosanctum Concilium, 103). În anul liturgic, conform legilor de precedenţă liturgică, Cristos şi sărbătorile sale primează întotdeauna, însă urmat îndeaproape de Maica sa Sfântă.
În afară de sărbătorile ei, liturgia reînnoită o cinsteşte pe Sfânta Fecioară într-un mod cu totul deosebit în Advent şi în Timpul Crăciunului. Liturgia celei de-a patra duminici a Adventului are un caracter profund marian, ca de altfel şi zilele feriale de la 17 la 24 decembrie.
Concluzie:
Orientul a fost dintotdeauna mult mai harnic în cinstirea Mariei decât Occidentul şi nu trebuie să ne mire că multe dintre sărbătorile noastre mariane sunt de sorginte orientală. La confluenţa dintre culturi, liturgiile s-au îmbogăţit reciproc întotdeauna.
După reflecţia Conciliului, sărbătorile mariane nu au o consistenţă teologică de sine stătătoare, ele fac mereu trimitere la misterele Fiului.
Pr. Gabriel Anghel
Actualitatea creştină, nr. 10/2021, Anul XXXII, p. 8-9.
