Termenul de criză semnifică rând pe rând dificultăţi trecătoare, stări de nelinişte sau decadenţă. Într-o interpretare etimologică, termenul criză (din grecescul krisis) e parţial sinonim cu termenii „judecată” şi „discriminare”.
În secolul al XIX-lea, termenul se impune în istorie cu sensul de accident, de ruptură care poate apărea într-un proces continuu.
Ne putem întreba, retoric desigur, dacă actuala criză pe care o traversează familia ar putea merge până la punctul de a desfiinţa familia, sau chiar omul.
Criza, în sens negativ, provoacă o ruptură la toate nivelurile existenţei umane. Ce fel de ruptură? Una care poate avea consecinţe dezastruoase asupra omului, a identităţii sale, şi care poate duce la descompunerea sa. Ţinând cont de una dintre cele mai frumoase definiţii date omului, de „fiinţă iubitoare”, folosirea greşită a libertăţii sau aprecierea eronată a adevărului îl afectează pe om în ceea ce are mai intim: putinţa de a iubi şi de a fi iubit.
Astfel, se sugerează că, la urma urmei, iubirea s-ar putea dezrobi de sexualitate şi ridica la rangul (cuvenit) de sentiment pur, elevat, spiritual. Că fecunditatea ar putea găsi o garanţie obiectivă într-un mediu aseptic întru totul supus controlului, deci mediul sigur al laboratorului, prin protejarea faţă de ceea ce presupune capriciosul, dacă nu grotescul caracter fizic al raportului dintre bărbat şi femeie. Fecundarea în vitro, chiar şi clonarea sunt consecinţe logice ale acestei mentalităţi.
Frângerea unităţii misterului iubirii poartă cu sine o reacţie în lanţ, care duce, în cele din urmă, la dizolvarea eului. Rupturii traseului iubirii îi corespund actualele forme de alterare a căsătoriei, ca de pildă uniunile libere şi „căsătoria de probă”, ca şi pseudocăsătoria dintre persoane de acelaşi sex. Acestea sunt expresia unei libertăţi anarhice, ce induce în mod greşit ideea unei adevărate eliberări a omului. O astfel de pseudolibertate se fondează pe o banalizare a trupului, care include în mod inevitabil banalizarea omului. Baza acestei pseudolibertăţi este ideea că omul poate face ceea ce vrea cu sine: trupul său devine ceva secundar pe plan uman, ceva care poate fi folosit după bunul plac. Libertinismul, care are falsa pretenţie de a fi descoperit trupul şi adevărata sa valoare, este în realitate un dualism care ponegreşte trupul, plasându-l, am putea spune, în afara autenticului său rol şi a demnităţii persoanei.
Criza este ocazia de a judeca serios viaţa şi sensul ei, valorile sale.
Pr. Fabian Măriuţ
Actualitatea creştină, nr. 11/2023, Anul XXXIV, p. 22.