ORAŞUL CARITĂŢII
UN EXERCIŢIU DE MILOSTIVIRE

Text: Fraţii Franciscani Conventuali, Bucureşti

NU E NEVOIE SĂ CUNOAȘTEM BIOGRAFIA OMULUI NENOROCIT PENTRU A AFIRMA CĂ MERITĂ IUBIRE. NU E NECESAR SĂ ÎI VERIFICĂM INDISCRET TRECUTUL, INOCENŢA, STIMA CA SĂ-I OFERIM APOI UN COLŢ DE PÂINE, UN COVRIG... SAU CHIAR EFORTUL PERSONAL.

NU E NEVOIE SĂ
CUNOAȘTEM
BIOGRAFIA OMULUI
NENOROCIT PENTRU
A AFIRMA CĂ MERITĂ
IUBIRE. NU E NECESAR
SĂ ÎI VERIFICĂM
INDISCRET TRECUTUL,
INOCENŢA, STIMA CA
SĂ-I OFERIM APOI UN
COLŢ DE PÂINE, UN
COVRIG… SAU CHIAR
EFORTUL PERSONAL.

Să nu ştie stânga ta ce face dreapta!, a spus Isus. Totuşi ne-am decis să povestim, de dragul omului abandonat pe stradă, al omului care adoarme tremurând pe trotuarul rece, care inspiră toxicul aurolac, care e disperat sau beat ori alungat din planul oamenilor „din societate”… tratat cu repugnanţă.

Avem atât de des impresia că dacă dăm pomană îi ajutăm pe alţii să supravieţuiască. Dar în realitate e tocmai invers: ei ne ajută pe noi să ne trăim credinţa. Milostivirea e un exerciţiu intim şi constant de contemplare. Un mod de a-l vedea pe Dumnezeu în semenul de lângă tine. Nu este „Mi-e milă de un amărât”, ci „Vreau să-l recunosc pe Dumnezeu în cel de lângă mine”.

Dintr-o asemenea dorinţă, acum un an ne-am hotărât să facem din București Oraşul carităţii. Suntem un grup de voluntari ce îşi propun să-l slujească pe Cristos în cei săraci şi simpli de pe stradă. Dar şi în cei de la periferia Capitalei. Aproape zilnic, voluntarii pregătesc, în funcţie de posibilităţi, o hrană caldă. Apoi, cu simplitate, aceasta este împărţită la copiii străzii din zona Piața Unirii sau celor din Gara de Nord. Însă nu doar căldura hranei este necesară, ci şi o haină, un papuc… Ba chiar mai mult: au nevoie de căldura şi de afecţiunea noastră. Aceasta chiar se simte, le vorbeşte şi îi întăreşte.

Dar mai frumos este ceea ce ne oferă ei nouă. De multe ori, cuvintele lor ne „trezesc” la profunzimea credinței. Ne spunea într-o zi Jane (un om de 55 de ani, care doarme pe cartoane): „Bă, fii atent la mine, îi dai lui Dumnezeu. Auzi? Îi dai lui Dumnezeu”, după ce i-am oferit puţină hrană caldă. Iar Aurel, un alt sărac, de fiecare dată repetă ca mulţumire: „Sunt gândurile Domnului”. Un altul, Dan, de 56 de ani, ne povestea că o icoană, Visul Maicii Domnului, îl ocroteşte, chiar dacă doarme „unde apucă”… Iar o mamă cu copii, tot de pe stradă, afirma: „Atunci când vine cel cu ciorba caldă, este adevărată sărbătoare”… Prin însăşi viaţa lor, și ei, și alții, ne fac să înţelegem tristeţea, umilirea sau bucuria simplă ori singurătatea pe care le trăiesc în efortul zilnic de a găsi un colţ de pâine. Aşa sunt Cătălin, de 21 de ani, sau Dan, de 55 de ani, sau Laurenţiu, Cristi, Viorel, Ilie ori Ioana, de 59 de ani, care adună peturi şi cartoane să supravieţuiască. Ne doare inima enorm că Michi, de numai 24 de ani, e des în agonie, din cauza aurolacului; la fel şi Flori, Dana… sau Zaharia, de 72 de ani, pe care odată l-am găsit întins pe jos, tremurând de frig…. Iar povestirile, istoriile lor de viață continuă. Sunt adevărate, triste, elocvente.

Suntem convinşi că nu e nevoie să cunoaștem biografia omului nenorocit pentru a afirma că merită iubire. Nu e necesar să îi verificăm indiscret trecutul, inocenţa, stima ca să-i oferim apoi un colţ de pâine, un covrig… sau chiar efortul personal. E nevoie doar de caritate, care trece peste toate acestea. Ea doar iubeşte. Oraşul carităţii vrea să rămână acea sămânţă de milostivire care, prin jertfa şi iubirea unor voluntari, îl întâlneşte pe Cristos în cei sărmani. Fără a uita că nu noi îi ajutăm, ci ei ne lasă ca să-i întâlnim, să îi privim şi să-i slujim… de dragul lui Cristos.

 

[Actualitatea creștină, nr. 12/2015, Anul XXVI, serie nouă, p. 21]

Show Buttons
Hide Buttons