Monica Râpeanu
„Copiii sunt […] simbolul elocvent și strălucita imagine a acelor condiții morale și spirituale care sunt esențiale pentru a intra în Împărăția lui Dumnezeu și pentru a-i trăi logica de încredere totală în Domnul […].”
(Ioan Paul al II-lea, Christifideles laici, 1988, nr. 47)
„Când Cuvântul veșnic se face trup, întreaga minune a ființei omului devine limpede” – scria pr. John Saward, un foarte apreciat autor și profesor de teologie englez, într-una din cărțile sale, Răscumpărătorul în pântecele Mariei[1]. Sunt cuvinte simple care ne oferă cel mai potrivit subiect de meditație în preajma Crăciunului. Ne-am putea întreba și cum ar arăta lumea dacă fiecare copil ar fi primit și tratat fix ca ceea ce este – o minune.
Un copil este o ființă unică și irepetabilă. Catehismul Bisericii Catolice specifică (în paragraful 2378) cât se poate de clar că un copil „nu este ceva datorat, ci un dar”. Prin urmare, el nu poate fi tratat ca un produs. În paragraful 11 al Scrisorii către familii (1994), Ioan Paul al II-lea exprima același adevăr „care rămâne evident în simplitatea și profunzimea sa”. Copilul este dăruire de la început. „Această ființă fragilă și fără apărare, dependentă de părinții săi în toate și pe deplin încredințată grijii lor, ar putea oare să fie desemnată altfel? Nou-născutul se dăruiește părinților lui prin însuși faptul de a veni la lumină. Existența sa este deja un dar, primul dar al Creatorului făcut creaturii.” Dacă acest adevăr ar fi contemplat și înțeles în profunzime atât de părinți cât și de profesori, atitudinile față de copii și metodele de a-i educa ar fi pe deplin în concordanță cu el. Astăzi însă, la noi, o grămadă de copii mai cresc încă auzind de la părinți „îți dau, îți fac/ți-am dat, ți-am făcut”, „nu ești bun(ă) de nimic”, „ești o pacoste”, precum și expresia românească „eu te-am făcut, eu te omor”.
Acum 30 de ani, Ioan Paul al II-lea scria: „Copilul se dăruiește pe sine fraților și surorilor, părinților săi, întregii sale familii. Viața sa devine un dar pentru înșiși autorii vieții, care nu vor putea să nu simtă prezența copilului lor, participarea sa la existența lor, aportul său la binele comun…” Prin modul în care îi primesc, îi privesc, le vorbesc și se ocupă de ei, părinții și educatorii îi ajută sau nu pe cei încredințați lor spre a fi îngrijiți și formați să conștientizeze că sunt un „dar”. Părinții și educatorii au nevoie să înțeleagă ei mai întâi că o astfel de conștientizare a realității de a fi „dar” se extinde în mod natural dincolo de simpla recunoștință pentru propria existență și face posibilă aprecierea darului existenței „celuilalt”.
În ianuarie 2009, Papa Benedict al XVI-lea îi numea pe copii „o comoară și o binecuvântare pentru lume”. Să reflectăm asupra acestor cuvinte și să sădim bucurie în sufletele copiilor nu doar de Crăciun! Ei sunt viitorul; ei sunt un dar în fiecare zi!
[1] Cartea Redeemer in the Womb (Ignatius Press, 1993) a fost tradusă în limba română și a apărut la Editura Galaxia Gutenberg în 2007.
Actualitatea creştină, nr. 12/2023, Anul XXXIV, p. 16.
