La cinci ani de la alegerea sa, Papa Francisc a decis să publice a treia exortație apostolică a pontificatului său cu titlul Gaudete et exsultate („Bucurați-vă și tresăltați de veselie”, Mt 5,12), document care, așa cum se menționează în subtitlu, are ca temă „chemarea la sfințenie în lumea contemporană”. Nu este vorba de un tratat despre sfințenie, explică Sfântul Părinte: „Obiectivul meu modest este de a face să răsune încă o dată chemarea la sfințenie, căutând să o integrez în contextul actual, cu riscurile, provocările și oportunitățile sale. Pentru că Domnul ne-a ales pe fiecare dintre noi «ca să fim sfinți și neprihăniți în fața lui în iubire» (Ef 1,4)” (GE 2).
Sfințenia este una dintre temele centrale ale pontificatului Papei Francisc. Într-un interviu publicat în revista iezuiților La Civiltà Cattolica, din august 2013, deci la doar câteva luni de la alegerea sa, Sfântul Părinte spunea, vorbind despre sfințenie: „Eu văd sfințenia în poporul lui Dumnezeu răbdător: într-o femeie care își crește fiii, într-un om care lucrează pentru a aduce acasă pâine, în bolnavi, în preoții în vârstă care au multe răni, dar care nu și-au pierdut zâmbetul pentru că l-au slujit pe Domnul, în călugărițele care lucrează și trăiesc o sfințenie ascunsă. Aceasta este pentru mine sfințenia comună. Eu asociez sfințenia cu răbdarea” (La Civiltà Cattolica, 2013, vol. III, p. 460). În aceste cuvinte putem recunoaște tonul și semnificația Exortației Gaudete et exsultate, latura sa spirituală și aplicarea ei practică. Sfințenia trebuie deci căutată în viața obișnuită, la persoanele care sunt lângă noi, nu în modele idealiste, abstracte sau în super-oameni.
Sfințenia este în strânsă legătură cu fiecare persoană: ea înseamnă a trăi propria vocație, a trăi propria misiune pe acest pământ, pentru că sfințenia însăși este o misiune. Spune Papa Francisc în Gaudete et exsultate: „Un creștin nu se poate gândi la propria misiune pe pământ fără a o vedea ca pe un drum al sfințeniei, pentru că «aceasta este voința lui Dumnezeu, sfințirea voastră» (1Tes 4,3). Fiecare sfânt reprezintă o misiune” (GE 19). Această dimensiune personală care privește pe fiecare dintre noi este unul dintre punctele importante ale Exortației apostolice: „Fie ca tu să poți recunoaște care este acel cuvânt, acel mesaj al lui Isus pe care Dumnezeu dorește să-l spună lumii cu viața ta” (GE 24), exclamă Sfântul Părinte adresându-se cititorului.
Sfințenia poate fi trăită „și în afara Bisericii Catolice și în locuri foarte diferite”, unde „Duhul trezește «semne ale prezenței sale, care-i ajută pe înșiși ucenicii lui Cristos». Pe de altă parte, Sfântul Papă Ioan Paul al II-lea ne-a amintit că «mărturia adusă lui Cristos până la vărsarea sângelui a devenit patrimoniu comun al catolicilor, ortodocșilor, anglicanilor și protestanților» (Tertio millennio adveniente 37)” (GE 9).
Papa vorbește și despre un risc, despre prezumția de a afirma, de a defini „unde nu se află Dumnezeu, pentru că El este prezent în mod tainic în viața fiecărei persoane, în viața fiecăruia, așa cum dorește El și nu putem să-l negăm cu presupusele noastre certitudini. Chiar și atunci când viața vreunuia a fost un dezastru, Dumnezeu este prezent în viața lui” (GE 42). Trebuie să-l căutăm pe Dumnezeu în fiecare viață umană, fără „a exercita un control strict asupra vieții celorlalți” (GE 43).
Sfântul Părinte Francisc, în această Exortație apostolică despre chemarea la sfințenie în lumea contemporană, vorbește și despre doi „inamici” ai sfințeniei: gnosticismul și pelagianismul. Papa se referă la aceste două erezii – apărute în primele secole creştine şi care au o „actualitate alarmantă” (GE 35) în Biserică. Este vorba de „două forme de certitudine doctrinară sau disciplinară care dau loc «la un elitism narcisist și autoritar, unde, în loc de a evangheliza, sunt analizați și clasificați ceilalți, și în loc de a facilita accesul la har, se consumă energiile în a controla» (Evangelii gaudium 94)” (GE 35).
Sfințenia este un dar al harului în viața Bisericii; aceste două forme subtile de erezie devin un obstacol pentru faptul că înlătură necesitatea harului lui Cristos. Astfel ele frânează Biserica în drumul ei spre sfințenie.
Spre exemplu, noii pelagianiști, „întrucât cred că totul depinde de efortul uman canalizat prin norme și structuri ecleziale” – explică Sfântul Părinte -, complică Evanghelia și astfel „devenim sclavi ai unei scheme care lasă puțin spațiu pentru ca harul să lucreze” (GE 59).
Dar cum putem fi buni creştini, care caută să răspundă chemării la sfinţenie? Răspunsul ni-l oferă Sfântul Părinte: contemplând viaţa lui Cristos şi trăind zilnic „programul de sfințenie”, adică Fericirile. Aceasta este convingerea Papei și de aceea capitolul central al Exortației Gaudete et exsultate este redat prin cuvinte puține, simple, dar practice și accesibile tuturor, pentru că creștinismul este o religie practică, trăită zi de zi. Spune Sfântul Părinte: „În fața forței acestor cereri ale lui Isus [din Fericirile evanghelice] este de datoria mea să-i rog pe creștini să le accepte și să le primească cu deschidere sinceră, «sine glossa», adică fără comentarii, fără elucubrații și scuze care să le priveze de forța lor. Domnul a fost foarte clar că sfințenia nu se poate înțelege și nici trăi făcând abstracție de aceste exigențe ale sale” (GE 97).
Apelul Papei Francisc la sfințenie este deschis de invitația Evangheliei la bucurie, citată la începutul Exortației: „Bucurați-vă și tresăltați de bucurie” (Mt 5,12). Invitația la bucuria evanghelică a răsunat deja în prima sa exortație Evangelii gaudium și la fel în Laudato sì și în Amoris laetitia, care ne invită la laudă și bucurie.
Sfântul Părinte încheie exortația apostolică Gaudete et exsultate îndreptând gândul spre Sfânta Fecioară Maria, care „a trăit ca nimeni altcineva Fericirile lui Isus. Ea este cea care a tresăltat de bucurie în prezența lui Dumnezeu, cea care a păstrat totul în inima sa și care s-a lăsat străpunsă de sabie. Este cea mai sfântă între sfinți, cea mai binecuvântată, cea care ne arată calea sfințeniei și ne însoțește. Ea nu acceptă ca atunci când cădem să rămânem la pământ și uneori ne poartă în brațe fără a ne judeca. Dialogul cu ea ne mângâie, ne eliberează și ne sfințește. Mama nu are nevoie de multe cuvinte, nu e nevoie să ne străduim prea mult să-i explicăm ceea ce ni se întâmplă. E de ajuns să-i șoptim iar și iar: «Bucură-te, Marie…»” (GE 176).
PS Cornel Damian
Episcop auxiliar de București
Editorial – Actualitatea creştină, nr. 6/2018, Anul XXIX, pag. 3-4.
