Nașterea, copilăria și tinerețea
Charles de Foucauld se naște la 15 septembrie 1858 la Strasbourg (Franța) într-o familie creștină. Este botezat la două zile de la naștere, iar la 28 aprilie 1872 primește Prima Împărtășanie și Mirul. Își pierde ambii părinții la vârsta de 6 ani. Charles și sora sa Marie sunt încredințat bunicului matern. La 12 ani, după anexarea Alsaciei de către Germania, familia se duce să locuiască la Nancy.
Studiile superioare, cariera militară și îndepărtarea de credință
Foarte inteligent, înzestrat cu un spirit curios, cultivă foarte curând pasiunea pentru lectură. Se lasă cucerit de scepticismul religios și de pozitivism, care sunt răspândite la acea vreme. Curând, după cum o spune el, își pierde credința și se scufundă într-o viață mundană dezordonată care îl lasă însă nemulțumit.
În 1876, Charles intră la Saint-Cyr, pentru doi ani. La 20 de ani, este trimis în Algeria. Trei ani mai târziu, negăsind ceea ce căuta, demisionează pentru a efectua, cu riscul propriei vieți, o călătorie de explorare în Maroc, în acea vreme închis pentru europeni; o explorare științifică, pe care o va descrie în cartea Reconnaissance au Maroc, 1883-1884, și care îi va obține gloria rezervată exploratorilor din secolul al XIX-lea.
Convertirea
Descoperirea credinței musulmane, căutarea interioară a adevărului, bunătatea și prietenia discretă a verișoarei, ajutorul părintelui Huvelin îl fac să redescopere credința creștină. La sfârșitul lunii octombrie 1886 se duce la părintele Huvelin, în biserica Sfântul Augustin din Paris: se spovedește și primește Împărtășania. Această convertire, fără îndoială latentă de ceva timp, devine totală și definitivă.
Complet reînnoit de această convertire, hrănit de Euharistie și de Sfânta Scriptură, Charles de Foucauld a înțeles atunci că „nu putea să facă altfel decât să trăiască pentru Dumnezeu”, căruia vrea să-i consacre întreaga viață. Timp de trei ani, ajutat de părintele Huvelin, va căuta să înțeleagă cum să realizeze în mod concret vocația sa de consacrare totală lui Dumnezeu. El care cunoscuse bogăția și viața agitată și care era cuprins de o mare voință de putere, vrea să îl imite pe Isus sărac care a ocupat „ultimul loc”.
Căutarea sfințeniei, în misterul de la Nazaret
După un pelerinaj în Țara Sfântă (1888-1889), unde, „mergând pe străzile din Nazaret pe care merseseră picioarele lui Isus, sărman tâmplar”, descoperă misterul de la Nazaret, care va fi de acum înainte centrul spiritualității sale, intră în mănăstirea trapistă Notre-Dame des Neiges, în dieceza de Viviers în Franța, și după câteva luni va fi trimis în Siria, în mănăstirea trapistă Notre-Dame du Sacré-Cœur, o mănăstire săracă, învecinată cu Akbes.
Va rămâne aici timp de 7 ani, lăsându-se format la școala monastică și căutând să îl imite tot mai mult pe Isus cel care trăia la Nazaret. Dar, negăsind radicalitatea pe care o dorea, chiar dacă „toți îl cinsteau ca pe un sfânt”, cere să părăsească mănăstirea trapistă. În ianuarie 1897, părintele abate general îl eliberează de îndatoririle sale trapiste și îl lasă liber să-și urmeze vocația personală.
Charles pleacă în Țara Sfântă și va merge să trăiască la Nazaret, ca om de serviciu al clariselor (1897-1900). În slujire, în munca foarte umilă, în meditarea Evangheliei la picioarele tabernacolului va căuta să trăiască „existența umilă și ascunsă a divinului lucrător din Nazaret”, ca frate mic al lui Isus în sfânta casă din Nazaret, între Maria și Iosif. Meditând misterul Vizitei, el, care primise „vocația la viața ascunsă și tăcută și nu pe aceea de om al cuvântului”, descoperă că și el poate participa la lucrarea mântuirii imitând-o pe „Sfânta Fecioară în misterul Vizitei, ducând cu ea, în tăcere, pe Isus și practica virtuților evanghelice […] la popoarele necredincioase, pentru a-i sfinți pe acești nenorociți fii ai lui Dumnezeu prin prezența Sfintei Euharistii și exemplul virtuților creștine”.
Hirotonirea preoțească și șederea în Algeria
Întărit de certitudinea că „nimic nu îl preamărește mai mult pe Dumnezeu aici decât prezența și jertfa Euharistiei”, primește hirotonirea preoțească la 9 iunie 1901 la Vivier, după ce a petrecut un an de pregătire în mănăstirea Notre-Dame des Neiges, care îl primise la începutul vieții sale consacrate.
„Riturile de diaconat și de preoție mi-au demonstrat că această viață a Nazaretului, care mi se părea că este vocația mea, avea nevoie să fie trăită nu în Țara Sfântă, atât de iubită, ci între sufletele cele mai bolnave, oile cele mai abandonate.”
În 1901, Charles de Foucauld se îndreaptă către frontiera Marocului, în Algeria, și se pune în slujba prefectului apostolic de Sahara, Mons. Guérin, trăind în oaza din Beni-Abbes (1901-1904). Acolo va încerca să-i aducă la Cristos pe toți oamenii pe care îi va întâlni, „nu prin cuvinte, ci cu prezența Sfântului Sacrament, cu oferirea jertfei sfinte, cu rugăciunea, cu pocăința, cu practicarea virtuților evanghelice, cu caritatea, o caritate fraternă și universală, împărțind până la ultima îmbucătură de pâine cu fiecare sărac, cu fiecare oaspete, cu fiecare necunoscut care vine și primind pe orice om ca pe un frate preaiubit”.
Construiește un ermitaj și își face un regulament detaliat, ca un călugăr. Dar dorința sa de a-i primi pe toți cei care bat la ușă sa transformă în curând ermitajul într-o forfotă de dimineața până seara. Scrie: „Vreau să-i obișnuiesc pe toți locuitorii, creștini, musulmani, evrei, să mă privească ca pe fratele lor, fratele universal. Încep să numească această casă «fraternitatea» și aceasta îmi place mult.”
Misionar al unui Dumnezeu-Iubire la Tamanrasset, în mijlocul tuaregilor
Din cauza închiderii frontierelor cu Marocul, și în timp ce primește o invitație de a merge în Hoggar – niciun preot nu putea avea permisiunea de a sta acolo, din cauza politicii anticlericale a guvernului francez – se îndreaptă către tuaregi. De aceea, în 1905, Charles se duce să locuiască în inima Saharei, la Tamanrasset. Sărac printre săraci din fidelitate față de vocația sa de a imita viața ascunsă a lui Isus la Nazaret, care s-a făcut mic pentru a da un chip uman lui Dumnezeu, Charles se face mic printre săraci, pentru a dezvălui chipul unui Dumnezeu care e iubire: „Să ne iubim unii pe alții, așa cum Isus ne-a iubit, și să facem din mântuirea tuturor sufletelor lucrarea vieții noastre, dându-ne, în caz de necesitate, sângele, pentru el, așa cum a făcut Isus.”
Iubirea îl conduce până la a-și da viața la 1 decembrie 1916, asasinat de jefuitori, într-un jaf extrem.
A-l imita pe Isus sărac până la moarte
În moarte și-a realizat perfect vocația: „În tăcere, în secret precum Isus la Nazaret, în ascuns, ca El, să trec necunoscut pe pământ ca un călător în noapte […] sărac, muncind, dezarmat și mut în fața nedreptății ca El, lăsându-mă precum Mielul dumnezeiesc tuns și jertfit fără a opune rezistență și fără a vorbi, imitându-l în toate pe Isus la Nazaret și pe Isus pe Cruce.”
Astfel și-a împlinit una din dorințele cele mai stăruitoare: dorința de a-l imita pe Isus în moartea sa dureroasă și violentă, de a oferi semnul celei mai mari iubiri și de a împlini astfel unirea celui care iubește cu cel care e iubit.
Micul frate Charles de Foucauld nu e un fondator în sensul strict al cuvântului, ci un inițiator, un frate mai mare care a deschis calea multor altora care vor să meargă precum el, pe urmele lui Isus din Nazaret.
„Drumul” cauzei
a) Beatificarea
Cauza de beatificare și de canonizare a lui Charles de Foucauld a fost inițiată potrivit normelor Codului de Drept Canonic din anul 1917. Prefectul apostolic din Ghardaia în Sahara a inițiat procesul informativ în 1927. 78 de martori, cei mai mulți dintre ei de visu, au fost interogați în procesul ordinar de la Ghardaia și în 12 anchete rogatoriale, din 1927 până în 1947. Decretul de introducere a cauzei a fost acordat la 13 aprilie 1978, relatorul a fost numit în 1984, decretul de validitate a proceselor ordinar și apostolic a fost emis la 21 iunie 1991 și Positio super virtutibus a fost depusă la 27 iulie 1995.
La 24 aprilie 2001, Sfântul Ioan Paul al II-lea promulga Decretul asupra virtuților eroice ale Slujitorului lui Dumnezeu.
Consiliul medical al Congregației, întrunit la 24 iunie 2004, consideră în unanimitate științific inexplicabilă vindecarea atribuită mijlocirii Slujitorului lui Dumnezeu.
Congresul consultorilor teologi și Sesiunea Ordinară a Cardinalilor și Episcopilor au recunoscut această vindecare drept un miracol, săvârșit de Dumnezeu prin mijlocirea Venerabilului Slujitor al lui Dumnezeu Charles de Foucauld, care a fost beatificat în bazilica San Pietro în Vatican la 13 noiembrie 2005.
La încheierea ceremoniei în cadrul căreia a fost beatificat Charles de Foucauld, Papa Benedict al XVI-lea a rostit următoarele cuvinte: „Să mulțumim pentru mărturia dată de Charles de Foucauld. Prin viața sa contemplativă și ascunsă la Nazaret, a întâlnit adevărul umanității lui Isus, invitându-ne să contemplăm misterul Întrupării; în acest loc a învățat mult despre Domnul, pe care voia să-l urmeze cu smerenie și în sărăcie. A descoperit că Isus, venit să ni se alăture în umanitatea noastră, ne invită la fraternitatea universală, pe care a trăit-o mai târziu în Sahara, la iubirea de care Cristos ne-a dat exemplu. Ca preot, a pus Euharistia și Evanghelia în centrul existenței sale, cele două mese ale Cuvântului și Pâinii, izvor al vieții creștine și al misiunii.”
b) Canonizarea
Pentru această fază succesivă a fost cercetată presupusa scăpare dintr-un pericol a unui tânăr de 21 de ani, tâmplar, victima unei căderi de la 15,50 m.
Acest incident a avut loc la 30 noiembrie 2016, cu câteva ore înainte de 1 decembrie, comemorarea liturgică a Fericitului Charles de Foucauld; are loc la 100 de ani de la nașterea pentru cer a Fericitului, într-un an în care toată „familia spirituală Charles de Foucauld” înălța multe rugăciuni pentru a cere canonizarea lui. În plus, faptul se petrece într-o parohie dedicată lui. Așadar, în momentul incidentului se desfășura o rețea de rugăciune. Prin numeroasele coincidențe de timp și loc, s-a considerat imediat acest miracol ca un semn de la Dumnezeu la încheierea centenarului Fericitului Charles de Foucauld.
O săptămână mai târziu, tânărul ieșea din Spitalul universitar din Angers, și puțin câte puțin și-a reluat activitatea profesională, fără vreo consecință fizică sau psihologică.
Pentru mai multe detalii despre miracolul care a dus la canonizarea lui Charles de Foucauld, a se vedea numărul 12 din 2020 al revistei Actualitatea creștină.
Medicul consultat de Congregația pentru Cauzele Sfinților despre acest caz a subliniat în relatarea din 5 mai 2017 , ținând cont de violența impactului, ar fi fost de așteptat consecințe mult mai grave și pe o suprafață mai mare a corpului persoanei accidentate. A concluzionat interpretând deznodământul fericit al căzăturii ca o „scăpare dintr-un pericol”.
Episcopul de Angers a decis să deschidă o anchetă diecezană despre acest caz.
La 30 noiembrie 2017 s-a ținut sesiunea de deschidere a anchetei diecezane, care s-a încheiat la 7 iunie 2018. Congregația pentru Cauzele Sfinților a acordat decretul de validitate a anchetei diecezane la data de 21 septembrie 2018.
Pentru cercetarea cazului, au fost însărcinați de Dicaster doi experți ex officio care au concluzionat în unanimitate că este vorba de o scăpare dintr-un pericol, prin absența unor leziuni mult mai grave și care erau de așteptat.
Comisia medicală, în ședința din 14 noiembrie 2019, s-a pronunțat în unanimitate, formulând aceste definiții concluzive: „Puținele leziuni rezultate în urma căderii de la 15,50 m înălțime în mod liber nu sunt explicabile din punct de vedere științific și de aceea sunt încadrate ca scăpare dintr-un pericol.”
În congresul întrunit la 18 februarie 2020, consultorii teologi s-au exprimat în unanimitate cu vot afirmativ. O părere identică a fost exprimată de părinții cardinali și episcopi, membri ai Congregației.
Sfântul Părinte Francisc a autorizat Congregația pentru Cauzele Sfinților să promulge decretul super miraculo.
Canonizarea lui Charles de Foucauld a avut loc la Vatican la 15 mai 2022, alături de el fiind canonizați alți nouă fericiți.
„Tată,
mă las în mâinile tale:
fă cu mine ce-ți va plăcea.
Orice ai face cu mine, îți mulțumesc.
Sunt gata de orice, accept totul.
Numai să se facă voia ta
în mine și în toate făpturile tale:
nu doresc nimic altceva, Dumnezeul meu.
Îmi pun sufletul în mâinile tale.
Ți-l dau, Dumnezeul meu, cu toată iubirea inimii mele,
fiindcă te iubesc
și fiindcă e pentru mine o nevoie a iubirii să mă dăruiesc,
să mă pun în mâinile tale, fără măsură,
cu nemărginită încredere,
pentru că ești Tatăl meu.”
(Charles de Foucauld)
Actualitatea creştină, nr. 6/2022, Anul XXXIII, p. 28-31.
