- Ce este Liturgia?
Text: Pr. Gabriel Anghel
Întrucât în limba noastră termenii sunt foarte asemănători, pentru a evita orice confuzie, se cuvine încă de la început să facem distincţie între:
– Liturgie, termen care în sens larg desemnează actele de cult public ale Bisericii şi ale comunităţii, prezidate de un ministru sacru –diacon, preot, episcop, papa– pentru a spori viaţă de credinţă, prin rituri şi prin rugăciuni. În sens strict, Sacrosanctum Concilium individualizează ca liturgie: Sfânta Liturghie, sacramentele, Cuvântul lui Dumnezeu, Breviarul, (liturgia orelor, întrucât este celebrarea Cuvântului lui Dumnezeu prin Psalmi şi lecturi), binecuvântările şi tot ce are carte aprobată de Sfântul Scaun.
– Şi Liturghie (Sfânta Liturghie), care este o parte din cult, din liturgie, dar partea predilectă.
- Perspectiva teologică asupra liturgiei
Teologia liturgică s-a dezvoltat în jurul convingerii că suntem trupul mistic lui Cristos (1Cor 12, 27), iar el este Capul nostru. Doar prin Cristos şi prin mijloacele puse la dispoziţie de către Cristos Trupului său mistic, Biserica, suntem abilitaţi să îi putem aduce cult eficace Tatălui.
1.1 Sf. Augustin, în Sermo 272, explică: „Voi însă sunteţi corpul şi membrele lui Cristos. Dacă aşadar sunteţi corpul şi membrele lui Cristos, misterul vostru la masa Domnului este deja stabilit. Îmbrăţişaţi şi acceptaţi misterul vostru. Şi la ceea ce sunteţi, să răspundeţi: Amin.”
Rolul celui încorporat în Trupul mistic al lui Cristos prin Botez este deja stabilit: acela de a se uni cu Capul şi împreună cu Capul şi prin Capul de a-i oferi Tatălui jertfă plăcută şi curată.
1.2 Conciliul tridentin adaugă că jertfa de pe altarele inimii noastre este perfectată şi purtată la Tatăl prin sacrificiul lui Cristos de pe altar.
1.3 Această teologie îşi va găsi însă expresia cea mai înaltă în enciclica papei Pius al XII-lea despre liturgie Mediator Dei et hominum (20 Noiembrie 1947). Iată cum defineşte această enciclică liturgia:
Liturgia este cultul public pe care Răscumpărătorul nostru îl aduce Tatălui în calitate de cap al Bisericii, şi e cultul pe care adunarea credincioşilor îl aduce Capului ei şi, prin mijlocirea lui, Tatălui etern. Pe scurt, este cultul integral al trupului mistic al lui Cristos, adică al capului şi membrelor.
Ce este aşadar liturgia? OPERA LUI CRISTOS ÎN PRIMUL RÂND, şi doar într-un al doilea moment şi opera omului. Este cultul pe care însuşi Cristos îl aduce Tatălui prin Duhul Sfânt, la care ne asociază şi pe noi. Cultul omului este posibil întrucât face parte din trupul mistic al lui Cristos. Dacă Isus nu s-ar fi jertfit Tatălui, noi nu am fi avut ce oferi. Cristos asociază jertfele noastre jertfei sale, şi astfel unite, le prezintă Tatălui. Aşadar, noi aducem cult prin asociere la misterul Pascal al lui Cristos, iar garanţia autenticităţii cultului nostru o dă apartenenţa la trupul său mistic, Biserica.
De ce este important să înţelegem şi să trăim (mysterium vestrum accipitis. Ad id quod estis, Amen respondetis) teologia? Ca să nu cădem într-o formă ineficientă de cult sau ca să nu ne limităm la forme de cult ineficace, individualiste. Nu e de ajuns să mă rog acasă sau fugitiv câteva momente ÎN biserică, trebuie să mă rog CU Biserica. Trebuie să înţelegem că fără Cristos celebrat, care îi dăruieşte viaţă şi eficacitate, cultul nostru nu ar valora mai mult decât un manual de gramatică sau de ortografie şi ortoepie; reguli frumoase, dar fără viaţă.
1.4 Constituţia Conciliului Vatican II despre sfânta liturgie, Sacrosanctum Concilium (4 decembrie 1963) s-a inspirat din această enciclică a Papei Pius al XII-lea. La numărul 7 dă o definiţie a liturgie ca exercitare a preoţiei lui Isus, prin semne sensibile.
Alte consideraţii importante din Sacrosanctum Concilium:
– SC 2: Liturgia, în special prin jertfa divină a Euharistiei, actualizează opera răscumpărării noastre şi îi ajută pe credincioşi să arate şi altora misterul lui Cristos şi misterul Bisericii, divină şi umană.
– SC 5: În Cristos, plinătate Revelaţiei, s-a realizat împăcarea noastră desăvârşită şi ne-a fost dată plinătatea cultului divin.
– SC 7: În fiecare acţiune liturgică este prezent în mod real Cristos, în aşa fel încât când unul botează, Cristos botează. Când se celebrează Liturghia, e Cristos însuşi cel care perpetuează jertfa sa prin mâinile preotului. Papa Paul al VI-lea, reluând această temă în enciclica sa Mysterium fidei (3 septembrie 1965), subliniază că se spune prezenţă reală a lui Cristos în Euharistie prin excelenţă, nu prin excluziune, aşadar există şi alte prezenţe reale ale lui Cristos: în Cuvântul său, în celelalte sacramente şi în rugăciunea liturgică.
Concluzia numărului: orice celebrare liturgică, întrucât este opera lui Cristos-Preotul și a trupului său, care este Biserica, este acțiune sacră prin excelență, a cărei eficacitate nu o poate atinge cu același titlu și în același grad nici o altă acțiune a Bisericii.
– SC 10: Liturgia este culmen et fons, adică forma cea mai înaltă de a-i aduce cult lui Dumnezeu şi izvorul din care Biserica îşi trage toată puterea.
– SC 26: Acțiunile liturgice nu sunt acțiuni private, ci sunt celebrări ale Bisericii, care este „sacramentul unității”, adică poporul sfânt adunat și organizat sub călăuzirea episcopilor. Aşadar, nu poate fi numită acţiune liturgică cultul în nume propriu şi fără discernerea şi aprobarea din partea autorităţii competente.
– SC 11, 19, 21, 34, 48: pentru o participare nu doar licită, ci şi conştientă, lucidă şi fructuoasă, păstorii sufletești să se îngrijească de formarea liturgică a credincioşilor, pentru ca aceştia din urmă să nu asiste ca străini sau spectatori muți la acest mister al credinței, ci înțelegându-l bine, cu ajutorul rugăciunilor şi a celebrărilor care strălucesc printr-o nobilă simplitate, clare în scurtimea lor, fără repetiţii inutile (aşadar, celebrări fidele spiritului şi tradiţiei romane, nu orientale), să participe la acțiunea sacră în mod conștient, cu pietate și activ.
- Liturgia şi exerciţiile de pietate populară, devoţiunile
Deşi liturgia este culmea spre care tinde acțiunea Bisericii și izvorul din care emană toată puterea ei (SC 10), ea nu epuizează toată viaţa de credinţă a Bisericii (SC 9). Pe lângă liturgie (Sfânta Liturghie, sacramentele, Cuvântul lui Dumnezeu, Breviarul, binecuvântările), care este forma cea mai înaltă de a-i aduce cult lui Dumnezeu, mai sunt si devoţiunile şi pietatea populară (Rozariul, Calea Crucii, Îngerul Domnului, etc.), rugăciunile personale sau grupuri de rugăciune şi alte forme prin care poporul creştin îşi arată şi creşte în viaţa de credinţă (procesiuni, pelerinaje). Deşi sunt de o bogăţie şi de o importanţă incontestabilă pentru viaţa Bisericii, ele nu pot egala în eficacitate liturgia: „orice celebrare liturgică, întrucât este opera lui Cristos-Preotul și a trupului său, care este Biserica, este acțiune sacră prin excelență, a cărei eficacitate nu o poate atinge cu același titlu și în același grad nici o altă acțiune a Bisericii.” (SC 7) La ele se referă numărul 7 când vorbeşte despre „altă acţiune a Bisericii”. Aceasta nu înseamnă că sunt lipsite de orice valoare, dimpotrivă, ele, apelând la sensibilitatea locului şi culturii, predispun inima la liturgie.
Aşadar, devoţiunile şi pietatea populară trebuie să conducă la liturgie, nu să o substituie. În plus, trebuie să existe o distincţie foarte clară între liturgie si pietate populară, devoţiune. De ce? Răspunsul ni-l dă nr. 13 din Directoriul pentru pietatea populară şi liturgie (Congregaţia pentru cultul divin şi disciplina sacramentelor, 2002): pentru că rup unitatea de limbaj, ritm şi conţinut teologic al liturgiei. Pentru a evita orice confuzie şi pentru a păstra puritatea liturgiei, este aşadar de evitat orice imixtiune între celebrarea liturgiei şi devoţiunea populară. De exemplu, devoţiunile la sfinţi, prohodul e corect să înceapă după semnul sfintei cruci de la sfârşitul Sf. Liturghii; Rozariul cu Angelus înainte de Sf. Liturghie.
O consideraţie finală inter nos, ca reversul medaliei: dacă cei pe care îi păstorim trebuie ajutaţi să înţeleagă că este necesar să păstreze coerenţa, claritatea şi puritatea liturgiei, şi noi, ca preoţi, trebuie să înţelegem că nu este necesar să pietizăm popular liturgia şi mai ales Liturghia. Cei care au scris cărțile au fost destul de competenţi. Să celebrăm doar ce şi cum scrie în carte sau cum scrie în ritualuri, fără a adăuga nimic sub pretextul maiore solemmnitate, sau că aşa se face în altă parte.
Concluzie: După cum sublinia foarte bine Papa Benedict al XVI-lea (Opera omnia, volumul XI despre liturgie, 556),
Dumnezeu acţionează în liturgie prin Cristos şi noi putem să acţionăm doar prin El şi cu El. De unii singuri, nu ne putem construi calea către Dumnezeu. Acest drum ni se deschide doar dacă Dumnezeu însuşi devine calea… Măreţia liturgiei derivă din ceea ce este în ea însăşi, nu din ceea ce facem noi cu ea… Liturgia nu este o expresie a gândirii şi a modului de a fi al unei comunităţi, care în orice caz este incert şi schimbător. Ea este revelaţie primită în credinţă şi rugăciune şi tocmai de aceea e de competenţa Bisericii, care este depozitara Revelaţiei şi legată prin credinţă de Domnul.
Angajare şi reflecţie:
– Ştiu care este diferența dintre liturgie şi Liturghie?
– Îmi dau seama că doar prin Cristos şi prin mijloacele puse la dispoziţie de către Cristos Trupului său mistic, Biserica, pot să îi aduc cult eficace Tatălui?
