Pentru autorii creştini ai secolelor III-IV, termenul adventus indică venirea Fiului Omului în mijlocul oamenilor. În Evul Mediu, Adventul era celebrat ca timp penitenţial şi expiator. După Conciliul Vatican II, Adventul nu a mai rămas ca un timp penitenţial de pregătire pentru venirea Domnului, ci ca o celebrare a Întrupării şi ca o aşteptare a Parusiei.
La numărul 39 din Normele generale ale Calendarului Roman, aprobat de Papa Paul al VI-lea pe data de 14 februarie 1969 prin Scrisoarea apostolică Mysterii Paschalis, citim următoarele: „Timpul Adventului are o dublă caracteristică: este un timp de pregătire pentru solemnitatea Crăciunului, care comemorează prima venire a Fiului Omului între oameni, şi în acelaşi timp, prin intermediul acestei comemorări, spiritul este orientat înspre aşteptarea celei de-a doua veniri a lui Cristos la sfârşitul timpurilor.”
Numărul 40 ne dă indicaţii liturgice suplimentare: timpul Adventului începe de la Primele Vespere (seara precedentă) ale duminicii celei mai apropiate de 30 noiembrie (considerată duminica I a Adventului) şi se termină înainte de Primele Vespere ale Crăciunului, după ce s-au parcurs 4 duminici.
Textele liturgice, lecturile, rugăciunile şi cele 2 prefeţe clar distincte (formularele de rugăciune care încep de la „Domnul să fie cu voi… Sus inimile” până la „Sfânt”) împart Adventul în două părţi:
– Prima perioadă: de la prima duminică până la 16 decembrie inclusiv, unde întâlnim o atmosferă eshatologică, adică privirea creştinului este îndreptată înspre cea de-a doua venire a lui Cristos, cea în glorie, de la sfârşitul timpurilor. Textele eucologice (rugăciunile şi antifonele de la Sfânta Liturghie) nu par a arăta o grijă predilectă pentru această perioadă, având în vedere că se repetă foarte des formularele Rugăciunii asupra darurilor şi Rugăciunii de după Împărtăşanie, situaţie care se schimbă radical în cea de-a doua perioadă.
– A doua perioadă: de la 17 decembrie până pe 24 decembrie inclusiv, care ne orientează privirea înspre prima venire a lui Cristos, ca prunc ceresc, născut din Fecioara Maria la Betleem. Liturgia accentuează această a doua perioadă de pregătire proximă, care a primit după Conciliul Vatican II texte eucologice proprii pentru fiecare zi în parte, înlocuibile doar dacă într-una dintre aceste zile cade duminica a IV-a a Adventului.
Originile timpului Adventului
Termenul latin adventus (traducerea termenilor greceşti parousia şi epiphaneia) desemna în limbajul cultual păgân sosirea anuală a zeităţilor în templele lor pentru a-şi vizita credincioşii.
Pentru autorii creştini ai secolelor III-IV, adventus este termenul clasic pentru a indica venirea Fiului Omului în mijlocul oamenilor, manifestarea sa în templul de carne.
La sfârşitul secolului al IV-lea, găsim în Galia şi în Spania primele dovezi ale unei perioade de pregătire pentru Epifanie (aici, tradiţia romană, care separase încă din 336 Crăciunul de Epifanie, a pătruns mai greu, abia în secolul al V-lea). Mărturia cea mai veche este cea a Sf. Ilariu din Poitiers († 367), care ne vorbeşte de 3 săptămâni pregătitoare pentru Epifanie. Conciliul din Zaragoza (380) invita credincioşii să viziteze mai frecvent adunările liturgice în cele 3 săptămâni care precedau Epifania. Această perioadă de pregătire pare să aibă un profund caracter penitenţial şi să fie îndreptată înspre pregătirea catehumenilor care urmau să primească Botezul în ziua de Epifanie.
Perpetuus din Tours († 490) ne vorbeşte despre un timp de pregătire de la sărbătoarea Sf. Martin (11 noiembrie) până la Crăciun, marcat de post de 3 ori pe săptămână.
La Roma, unde Botezul era celebrat în noaptea de Paști, nicidecum în ziua de Epifanie, nu a existat un timp specific de pregătire pentru Crăciun până la jumătatea secolului al VI-lea. Documentele cele mai vechi care atestă acest timp de pregătire sunt aşa-numitele Sacramentarium, cele mai vechi liturghiere ale ritului roman: Gelasianum Vetus (din secolul al VI-lea, unde găsim rugăciunile pentru Liturghiile celebrate de preoţi) şi Gregorianum (din secolul al VII-lea, Liturghiile celebrate de papi). Aici termenul adventus este folosit atât pentru a desemna venirea în carne a Fiului Omului, cât şi reîntoarcerea sa la sfârşitul timpurilor. Marea majoritate a textelor liturgice pentru Advent din Liturghierul pe care îl folosim acum e luată din aceste două sacramentare (un mic exemplu, din numerele de la început: colecta din joia săptămânii I a Adventului este identică cu nr. 1121 din Gelasianum şi colecta zilei de joi din săptămâna a II-a a Adventului este identică cu nr. 781 din Gregorianum).
- Chavasse a individualizat în aceste sacramentare două tradiţii textuale diferite: cea mai veche, tradiţia prezbiterală din Gelasianum Vetus, care consta în 6 săptămâni pregătitoare pentru sărbătoarea Crăciunului, şi tradiţia papală din Gregorianum, care avea doar 4 săptămâni de pregătire. Pentru scurt timp, aceste două tradiţii au coexistat la Roma, pentru ca mai apoi să se impună tradiţia papală a celor 4 săptămâni.
Din întâlnirea liturgiei romane cu cea galicană în epoca carolingiană (sacramentarul Gregorianum Hadrianeum – secolul al VIII-lea), ia naştere un timp de Advent marcat de un profund caracter ascetico-penitenţial, specific liturgiei galicane.
În Evul Mediu, semnificaţia Adventului poate fi dedusă din alegerea evangheliei pentru prima duminică a Adventului, intrarea lui Isus în Ierusalim (Mt 21, 1-9), pericopă care a fost schimbată începând cu Missalul Roman tridentin din 1570. Pericopa care inaugura şi Săptămâna Mare sugerează o celebrare a Adventului ca timp penitenţial şi expiator, chiar dacă aceste caractere nu sunt atât de pronunţate ca în cazul Postului Mare.
După Conciliul Vatican II, Adventul nu a mai rămas ca un timp penitenţial de pregătire pentru venirea Domnului ca să facă judecata cea mare, ci ca o celebrare a Întrupării şi numai plecând de la această realitate, şi ca o aşteptare a Parusiei.
În concluzie, din fiecare celebrare a Adventului emerge globalitatea misterului pascal, care începe cu Întruparea şi care îşi va găsi desăvârşirea la Parusie.
„Sfânta Maică Biserică socotește de datoria ei să celebreze printr-o comemorare sacră, în anumite zile din cursul anului, opera mântuitoare a Mirelui său divin. În fiecare săptămână, în ziua pe care a numit-o duminică, ea sărbătorește Învierea Domnului, pe care, o dată pe an, o celebrează împreună cu fericita lui pătimire, prin marea solemnitate a Paștelui.
Pe lângă aceasta, ea desfășoară în ciclul anual întregul mister al lui Cristos, de la întrupare și naștere până la Înălțare, la ziua Rusaliilor și până la așteptarea fericitei speranțe și a venirii Domnului”. (Sacrosanctum Concilium, 102)
Noi implorăm, Doamne, bunătatea ta, ca puterea acestei taine să ne izbăvească de pornirile rele şi să ne pregătească pentru sărbătorile ce se apropie. Prin Cristos, Domnul nostru. (Rugăciune după împărtășanie)
Primind chezăşia răscumpărării veşnice, te rugăm, Dumnezeule atotputernic, să sporeşti râvna noastră pe măsură ce se apropie sărbătoarea aducătoare de mântuire, ca să putem celebra cum se cuvine misterul naşterii Fiului tău. El, care vieţuieşte şi domneşte în vecii vecilor. (Rugăciune după împărtășanie, Duminica a IV-a din Advent)
Pr. Gabriel Anghel
Actualitatea creştină, nr. 12/2020, Anul XXXI, p. 8-9.