„Liturghiile noastre ne oferă în fiecare duminică Cuvântul Domnului Înviat, ne hrănesc cu Pâinea euharistică, cu vinul cel nou al Duhului, adică viața divină a lui Isus, pentru ca noi să devenim «pâine bună» pentru frații și surorile noastre și să știm să-i iubim, așa cum Domnul ne iubește pe noi.” (ÎPS Aurel Percă, Scrisoare la începutul Anului Pastoral 2020-2021)
Rezumatul catehezelor propuse pentru timpul Postului Mare în Anul Pastoral 2020-2021 dedicat Liturgiei.
1. Anul liturgic
Cu tema anului liturgic intrăm în sfera timpului sacru, timp care pentru noi este însuşi Cristos cu manifestarea misterelor sale.
Constituţia Liturgică Sacrosanctum Concilium dedică întreg capitolul V anului liturgic. Anul liturgic este unul dintre elementele constitutive ale cultului divin după Euharistie, sacramente, sacramentalii şi Liturgia orelor. De fapt, întreaga liturgie se desfăşoară în ambitusul temporal, mai exact al anni circulum. Pe de altă parte, prin celebrarea liturgică, timpul devine an liturgic, adică an în care se celebrează şi se face prezent Cristos însuşi. În alte cuvinte, timpul liturgic, caracterizat de circularitate, permite Bisericii să retrăiască prin liturgie întreg misterul lui Cristos de la Întrupare până la parusie.
De reţinut:
1) Expresia „anul liturgic” e de origine tardivă, din secolul al XX-lea. A apărut pentru prima dată la abatele benedictin de Solesmes, Dom Prosper Gueranger, în cartea sa L’Année Liturgique, începută în 1841. Apoi, sintagma „anul liturgic” a fost popularizată intens de un alt exponent de seamă al mişcării liturgice, Papa Pius al XII-lea, în enciclica Mediator Dei (1947), urmând a fi consacrată pentru totdeauna de Conciliul Vatican II (1962-1965).
2) Pentru Biserica de la început, anul liturgic începea cu singura şi cea mai mare sărbătoare, Paştele (Adventul nu exista încă), pentru că Învierea lui Cristos constituie un nou început. Acest fapt coincidea cu uzanţa ebraică care vedea în Paște şi în luna în care cădea Paştele (Nisan, martie) începutul unei noi ere, după porunca Domnului: „Luna aceasta (Nisan, martie) să fie pentru voi începutul lunilor; ea să fie pentru voi întâia între lunile anului!” (Exod 12, 2). Un argument întăritor al acestei viziuni era faptul că Paştele cădea în martie, când se considera că Dumnezeu a creat lumea. Mai mult, diverse calendare, inclusiv cel roman (până la calendarul iulian din 46 î.C.), începeau cu luna martie.
Biserica a considerat începutul anului liturgic cu Adventul destul de târziu, în secolul al XIII-lea, fapt pe care îl datorăm urmaşilor Sfântului Francisc de Assisi, cel care a popularizat un alt obicei drag lui de dinaintea Crăciunului, presepiul. Urmaşii săi, cu precădere Haymo de Faversham († 1243), au dus la următorul nivel şi au răspândit în toată lumea sistematizarea şi simplificarea liturgică începută de Inocenţiu al III-lea, cu al său Missale Plenum. În Breviarul franciscan întâlnim pentru prima data începutul anului liturgic cu Adventul, mai apoi şi în Liturghierul lor (Ordo indutus planeta); breviarul şi liturghierul franciscan au devenit romane cu Papa Nicolae al III-lea, iar papii le-au luat cu ei când au plecat în exilul din Avignon (1309-1377) şi mai apoi s-au răspândit în toată lumea împreună cu uzanţele lor.
3) Anul liturgic este împărţit în temporal (timpul Adventului, al Crăciunului, al Postului Mare, Timpul Pascal şi timpul de peste an) şi sanctoral (sărbătorile sfinţilor şi ale Sf. Fecioare Maria). Triduumul Pascal (Joia Mare, Vinerea Mare, Sâmbăta Mare cu Vigilia Pascală până la Vesperele II ale Duminicii Învierii) constituie culmea anului liturgic.
2. Duminica
La nr. 102 şi 106, Sacrosanctum Concilium ne vorbeşte despre importanţa şi precedenţa pe care liturgia o atribuie Duminicii întrucât este recurenţa săptămânală a Paştelui, aşa încât, pe cât posibil, „să nu se aşeze înaintea ei nicio altă solemnitate afară de cazul că este de cea mai mare importanţă, deoarece duminica este fundamentul şi nucleul întregului an liturgic”. Ea este o sărbătoare primordială a creştinismului, pecetluită cu învierea şi apariţiile lui Cristos (In 20,11-18; Mt 28,9-10; Lc 24,13-15. 36-43; In 20, 26-29), devenind prima zi a săptămânii, ziua noii creaţii şi ziua a opta, ziua desăvârşirii escatologice.
De reţinut:
1) Numele de „duminică” vine de la sintagma Dies Domenica din Apocalipsul Sf. Ioan, Ap 1, 9-10 (traducerea în latină a expresiei Kyriake hemera), care înseamnă zi domnească, a Domnului, întrucât Domenica este folosită ca adjectiv. Aceeaşi expresie o găsim mai apoi şi în scrierea din secolul I Didaché (14,1), răspândindu-se ulterior sub această formă în toată lumea.
2) De ce duminica s-a consacrat încă din primele timpuri ca sărbătoare primordială a creştinilor? Pentru că duminica este „ziua pe care a făcut-o Domnul” (Ps 118, 24) pentru om prin învierea lui Isus Cristos din morţi. Duminica, şi nu altă zi! Pentru că duminica, după învăţătura Apostolilor, se aduna comunitatea, Biserica pentru a sărbători în numele şi cu forţa Celui Înviat. Astfel, duminica devenise sinonim cu tabloul fascinant şi incredibil descris de Faptele Apostolilor: „erau stăruitori în învăţătura apostolilor şi în comuniunea [fraternă], la frângerea pâinii şi la rugăciune” (Fap 2,42) şi „erau o singură inimă şi un singur suflet” (Fap 4,32). Tabloul comuniunii perfecte în Domnul nu ar fi fost cu siguranţă nici veridic, nici viabil dacă nu ar fi existat credinţa că duminica este ziua prin excelenţă în care se trăieşte, prin citirea Scripturii şi Euharistie, memorialul întregului plan de mântuire care a culminat în învierea Domnului Isus Cristos (Mc 16,1-7; Mt 28,1; Lc 24,1; In 20,1). Duminica se schiţează aşadar atât ca ziua Domnului, cât şi ca ziua Bisericii şi ziua omului.
3) Pentru creştinii din primele secole, nici nu se punea problema ca duminica să nu fie sărbătoare de poruncă. Didaché, Sfântul Iustin, Tertulian şi Didascalia Apostolilor ne dau mărturii foarte grăitoare cu privire la aceasta. Creştinii considerau participarea lor la Paştele săptămânal şi la Euharistie, sacramentul unităţii, o obligaţie gravă, pe care o împlineau uneori chiar cu preţul propriei lor vieţi (a se vedea exemplul martirilor din Abitinia şi al multor altor mărturisitori). Dar pe măsură ce numărul de convertiri creşte, se observă o delăsare a vieţii de credinţă. Deja la Conciliul de la Elvira (~ 306) avem o primă lege locală care stabileşte că cel care nu participă 3 duminici la rând la adunare să fie excomunicat pentru scurt timp. Prima lege oficială valabilă pentru întreaga Biserică cu privire la obligativitatea duminicii sub incidenţa păcatului de moarte apare abia în Codul de Drept Canonic din 1917, canonul 1248.
3. Părțile Sfintei Liturghii
„La Cina cea de taină, în noaptea în care a fost vândut, Mântuitorul nostru a instituit jertfa euharistică a Trupului și Sângelui său pentru a perpetua de-a lungul veacurilor jertfa crucii până la a doua sa venire și pentru a încredința astfel Miresei sale preaiubite, Biserica, memorialul morții și al învierii sale: sacrament al pietății, semn al unității, legătură a carității, ospăț pascal în care îl primim pe Cristos, sufletul este copleșit de har și ne este dată chezășia gloriei viitoare” (Sacrosanctum Concilium 47)
De reţinut:
- Sfânta Liturghie este Jertfa Noului Testament, în care Domnul nostru Isus Cristos, sub chipul pâinii şi al vinului, se jertfeşte Tatălui său ceresc, prin mijlocirea preotului, spre sfinţirea şi mântuirea sufletelor noastre.
Scopul Sfintei Liturghii este de a-l preamări pe Dumnezeu, de a-i aduce mulţumire pentru binefacerile sale, de a dobândi iertarea păcatelor noastre şi de a-i cere lui Dumnezeu harurile trebuincioase mântuirii noastre şi lumii întregi.
- Sfânta Liturghie este împărţită în două mari părţi:
– LITURGIA CUVÂNTULUI, prin care Dumnezeu hrăneşte sufletele noastre cu al său Cuvânt cuprins în Cărţile Sfinte ale Vechiului şi Noului Testament.
– LITURGIA EUHARISTICĂ, prin care se reactualizează jertfa Domnului Cristos şi unde primim ca hrană Trupul şi Sângele său în Sfânta Împărtăşanie.
4. Spațiul liturgic
La început, creştinismul nu a avut locuri publice, oficiale de cult, deoarece existau două probleme: 1) persecuţiile şi 2) creştinii repudiau ideea de elemente fixe (chiar dacă aceasta i-a costat acuze de ateism şi impietate, căci ce fel de religie obscură e cea care nu are templu, altar şi jertfă?) pentru a nu fi confundaţi cu păgânii, în special cu adepţii lui Mithra.
De reţinut:
- Începând cu primii creştini, care nu aveau nici templu, nici altar, nici jertfă din cele văzute, materiale, s-a răspândit profunda convingere că altarul este însuşi Cristos, preot, miel şi în acelaşi timp altar de jertfă (Evr 4,14; 13,10; Ap 5,6). În zilele noastre, despre această convingere ne vorbeşte unul dintre cele mai strălucitoare şi rare rituri, Ritul dedicării altarului şi bisericii. În cadrul ritualului, altarul este uns cu sfânta crismă, şi cine este CEL UNS?
- Cum s-au născut bisericile creştine ca spaţiu de cult? Răspunsul stă în faptul că religia creştină nu a renunţat niciodată în totalitate la semnele vizibile, materiale: în definitiv, fără materia pâinii şi a vinului ar fi fost imposibilă Euharistia; apoi, au existat dintotdeauna locuri stabile de întâlnire pentru celebrarea Euharistiei, fie ele catacombe sau case simple, denumite domus ecclesiae, după cum erau cele în care predica şi celebra sacramentul unităţii Apostolul Paul când mergea în diferite comunităţi.
În aprofundarea spaţiului sacru vom lua ca referinţă biserica, locul care prin sacralitate şi prin arhitectură facilitează întâlnirea dintre Dumnezeu şi om şi care în mare e compusă din:
– prezbiteriu, zona în mod voit deosebită, de o importanţă majoră, delimitată prin înălţare faţă de restul locului de cult, unde găsim altarul, amvonul, tabernacolul şi sedes-ul, catedra celebrantului principal;
– nava, locul unde stau credincioşii.
5. Elemente simbolice în liturgie
Din cauza faptului că cele mai multe dintre elementele simbolice erau în Imperiul Roman semnul idolatriei, la început Biserica a refuzat categoric să le folosească în celebrările liturgice. Ulterior, acestea și-au găsit locul propriu în liturgie.
De reţinut:
- Tămâia.
Incensarea altarului, a preotului, a poporului, a crucii, a lumânării pascale, a darurilor s-a introdus abia în secolul al IX-lea sub influenţa liturgiei galicane, aceasta fiind, la rândul ei, influenţată de liturgiile orientale. Nu numai la Liturghie, dar şi la Laude în timp ce se cânta Benedictus şi la Vespere în timp ce se cânta Magnificat se incensa altarul, lucru care se poate face şi în prezent.
Ritul tămâierii în celebrările liturgice nu trebuie subestimat: alături de văz, de auz, participă şi simţul mirosului la celebrare. Folosirea tămâiei înseamnă întotdeauna o participare mai completă a omului la celebrările liturgice.
- Lumina.
La Roma, primul document care vorbeşte despre şapte purtători de făclii care deschideau drumul Papei în procesiunile staţionale datează din secolele VII-VIII, dar descrie acest fapt ca fiind anterior.
Deosebit de impresionant este simbolul din ceremonialul legat de lumânarea pascală, simbolul lui Cristos cel Înviat (lumen Christi).
Lumânările însoţesc nenumărate celebrări liturgice: la Botez, la Prima Împărtăşanie, Mir, sfinţiri şi consacrări, căsătorii, înmormântări, procesiuni etc. În semn de onoare se aprind lumini la altar, în faţa icoanelor şi statuilor, în faţa tabernacolului.
- Apa.
Apa binecuvântată a cunoscut şi cunoaşte o largă folosire, fiind stropite cu ea persoane şi lucruri cu intenţia de a fi purificate şi de a îndepărta influenţa Celui Rău: sunt stropite obiecte de cult, case, lăcaşuri de cult, ogoare etc. După secolul al VI-lea în apă se introducea şi sare când era binecuvântată, imitându-se gestul lui Elizeu (2Rg 2,20-22).
Desigur că cea mai importantă folosire a apei în liturgia Bisericii este cea din cadrul Botezului. În jurul secolului al IX-lea, când fântâna pentru abluţiuni a dispărut din faţa bisericilor, s-a introdus ritul stropirii cu apă sfinţită la începutul Liturghiei, stropire menită să amintească de botezul primit şi care poate înlocui ritul penitenţial; au apărut de asemenea aghiazmatarele cu apă sfinţită la intrarea în biserici, pentru cei care nu pot asista la stropirea duminicală.
- Untdelemnul.
Apostolii au practicat ritul ungerii bolnavilor şi Sfântul Iacob face îndemnul de a se practica acest rit (Iac 5,14). Episcopul sfinţeşte în Joia Mare la Liturghia de dimineaţă untdelemnul catecumenilor, undelemnul bolnavilor şi sfânta crismă. Sfânta crismă se foloseşte în riturile de consacrare: preoţi, episcopi, abaţi, altare etc., de asemenea după turnarea apei la botez, ca şi la sacramentul Confirmaţiunii. Untdelemnul catecumenilor este folosit în riturile de pregătire la baia botezului. Cu untdelemnul bolnavilor sunt unşi bolnavii în sacramentul administrat lor.
În aceste rituri de ungere apar toate semnificaţiile simbolice amintite: alegere, consacrare, binecuvântare, învestire (prin botez, omul, devenit mădular al Trupului lui Cristos, devine părtaş la demnitatea lui de rege, preot şi profet), întărire sufletească împotriva forţelor răului, vindecare trupească şi sufletească.
Pr. Gabriel Anghel
Actualitatea creştină, nr. 3/2021, Anul XXXII, p. 28-31.
