Auzim atâtea şi atâtea păreri despre căsătorie, cu conţinut mai mic sau mai mare de adevăr, cu suport mai mare sau mai mic faţă de ce înseamnă unirea conjugală indisolubilă dintre un bărbat şi o femeie. Iată câteva precizări.
Căsătoria nu este o simplă convenție socială. Te poţi căsători desigur pentru a răspunde aşteptărilor celor din jurul tău, ale părinţilor, rudelor. Pasul acesta nu este însă pe deplin matur dacă, încadrându-te unor norme larg răspândite pe plan social, îţi scapă din vedere faptul că a te căsători înseamnă a încheia o alianţă.
Căsătoria nu înseamnă numai trăirea unui moment de intensitate emoțională deosebită. Asta nu înseamnă că emoţiile sunt excluse din celebrarea momentului. Emoţia face parte din bagajul bogat al căsătoriei autentice. Însă dacă mirii nu sunt conştienţi că odată cu celebrarea căsătoriei apare graniţa dintre „înainte de” şi „după”, acest act ar fi golit de semnificaţie, cu riscul de a rămâne doar o văpaie de sentimente, de emoţii.
Căsătoria nu înseamnă nici supunerea faţă de un anumit sistem juridic, care i-ar pune pe cei căsătoriţi în drepturi, ori care eventual ar reglementa o stare de păcat. Auzim uneori spunându-se „ne cununăm ca să nu mai trăim în păcat”. Căsătoria se bizuie pe voinţa mirilor de a fi alături unul de altul pentru toată viaţa.
Prin urmare, căsătoria are trăsăturile sale specifice. Chiar dacă un cuplu nu reuşește să le exprime în cuvinte, acestea sunt prezente în mod implicit în viaţa sa. Să amintim trei dintre ele.
În primul rând, căsătoria implică recunoașterea faptului că sexualitatea umană are o semnificație personală. În contextul actual de banalizare a sexului, ori de abordare pur sentimentală a relaţiei, afirmăm cu tărie că uniunea dintre bărbat și femeie este de natură interpersonală, implicând toate nivelurile vieții umane, de la cele instinctive la cele spirituale, altfel spus implică totalitatea masculinității și a feminității lor.
În al doilea rând, căsătoria creează o legătură interpersonală între soț și soție. Amoris laetitia acordă atât de multă importanță relaţiei, încât vorbeşte despre o spiritualitate a legăturii (cf. n. 315), o pastoraţie a legământului (cf. n. 211).
În al treilea rând, căsătoria dă naștere unei legături foarte profunde, de nedesfăcut. Celor tentaţi să creadă că posibilitatea divorţului ar fi compatibilă cu căsătoria le amintim că adevărata căsătorie este indisolubilă; în caz contrar, pur şi simplu, nu este căsătorie.
Chiar şi în situații de criză, când dragostea efectivă dintre soți suferă, între ei rămâne nu doar o legătură formală ori pur şi simplu legală, ci o adevărată uniune, care există întotdeauna ca o chemare la iubire și dreptate, chiar și acolo unde conviețuirea a devenit obiectiv imposibilă.
Pr. Fabian Măriuţ
Actualitatea creştină, nr. 4/2023, Anul XXXIV, p. 22.