Casa poate fi comparată cu haina pe care o îmbrăcăm, însă nicidecum cu o închisoare. Totuşi, sunt cazuri în care zidurile ascund dureri neînţelese, răni sângerânde, chipuri triste, neîmplinite, casa e loc de izolare şi, nu rareori, închisoare.
Aflându-ne în perioada sfinţirii locuinţelor, a binecuvântării familiilor, titlul ar putea să ne surprindă. Casa, în mod normal, este o prelungire a trupurilor şi a sufletelor celor ce alcătuiesc familia.
În ultimii ani a crescut fenomenul însingurării. Însingurare, atenţie, nu înseamnă singurătate. Singurătatea este, în general, o stare impusă de situaţie, cum ar fi să rămâi orfan, să-ţi pierzi persoana dragă. Singurătatea poate însemna şi neşansa de a stabili relaţii de durată etc…
Singurătate înseamnă şi faptul de a petrece ore zilnic cu naveta, de la şi înspre casă. O putem vedea în tramvai sau în metrou dimineaţa, ori la încheierea programului de muncă. Aşezaţi sau în picioare, cu telefoanele în mână, unii încearcă să citească, alţii scriu mesaje, alţii sunt conectaţi online. Deşi telefoanele ştiu să facă tot mai multe lucruri, e clar că în loc să unească oamenii („connecting people“), îi duc la însingurare. Şi cât de păgubos e că unii chiar şi atunci când se aşază la masă nu se pot desprinde de „conectarea online”!
Emblematică este condiţia de hikikomori, un fenomen social răspândit în Japonia, şi nu numai, ce constă în refuzul, mai ales din partea tinerilor, de a-şi asuma responsabilităţi sociale şi de a respecta normele de convieţuire umană, optând, în schimb, să se izoleze, uneori ani în şir. Ascunzându-se în casă, aceştia trăiesc o „viaţă trucată” alcătuită din neglijenţă faţă de sine, lipsă de igienă, şi mai ales din jocuri video, chaturi online ş.a., ceea ce amplifică, evident, starea lor de inadecvare şi micşorează abilităţile lor de a sta „împreună cu…”.
Însingurarea se poate abate şi asupra membrilor familiei. Iată o scară a prăbuşirii povestită de una dintre mame: „Mai întâi am început a neglija masa împreună, fiecare îşi lua farfuria şi se aşeza în faţa ecranului. Apoi, am continuat cu prelungirea timpilor de seară în faţa calculatorului, până am pierdut gustul de a mai comunica între noi. Aşa am deteriorat serios legăturile noastre şi în cele din urmă echilibrul sănătăţii personale.”
Şi totuşi, în ciuda legăturilor precare, agitate, rănite, familia este firul care ne uneşte şi cordonul ombilical care hrăneşte lumea pentru a o salva de la pierzanie.
Actul liturgic al sfinţirii caselor şi al întâlnirii cu enoriaşii este implicit şi o modalite de a arăta preţuirea faţă de relaţiile care se cultivă în familie.
Pr. Fabian Măriuţ
Actualitatea creştină, nr. 1/2023, Anul XXXIV, p. 22.
