Anul acesta se împlinesc cinci ani de la prima apariție a Buletinului Arhivei Vladimir Ghika. Dorim cu această ocazie, care se adaugă și la cea prilejuită de aniversarea a șase ani de la beatificarea Monseniorului Vladimir Ghika, să prezentăm două articole din această publicație, care apare în limbile română și franceză și care este distribuită numai în format electronic.
Cele patru numere care au apărut până acum s-au concentrat pe rezultatele cercetărilor din ultimii ani făcute în cadrul Arhivei Vladimir Ghika. Acestea au permis realizarea unor numere tematice, cum au fost cele dedicate Japoniei și cel dedicat memoriei Claudiei Tudose. Celelalte două numere conțin articole diverse prin conținut. Între paginile publicației sunt evocate și câteva personalități legate de Vladimir Ghika, așa cum au fost Pierre Hayet, Andrei Brezianu, Daniel de Briey. De asemenea, a fost tratată corespondența dintre Vladimir Ghika și Jean Guilland, Yvonne Estienne, frații Sixte și Xavier de Bourbon-Parme, Simon Deploige, regina Natalia a Serbiei, Max de Hohenlohe, Calinic Popp-Șerboianu, Yvan Lenain, Dorothy Gordon, Patrice Mac Swiney. Acești corespondenți reprezintă doar o mică parte din expeditorii scrisorilor destinate lui Vladimir Ghika.
În rândurile de mai jos, o parte din articolul „Bienheureux Vladimir Ghika, Prêtre martyr. Prières et Textes”[1], recenzie la cartea cu acest titlu. Redăm o rugăciune din această carte, care se intitulează Cum să-mi duc acum întreaga mea viaţă [după primele cuvinte cu care începe][2]:
„Cum să-mi duc acum întreaga mea viaţă, o viaţă întreagă? Povara este prea grea pentru a fi ridicată dintr-odată.
Cum să-i faci cunoscut cuiva sufletul tău? Prin cuvânt? în scris? prin mărturisirea proprie frecventă acuzatoare? prin încercare? Enumerarea păcatelor este de ajuns? Celuilalt trebuie să-i oferim numai elemente de clasificare şi de ipoteză? Ce trebuie să lăsăm în seama inspiraţiei, a intuiţiei acestuia?
Amintirea păcatului poate fi considerată o cruce? cruce de umilinţă, cruce de dezgust, cruce de ruşine, cruce de nevrednicie, cruce meritată pe care nimeni nu mă poate ajuta să o duc.
Sunt în mine – adică în cele mai adânci întunecimi. Sunt ca un ochi care s-a închis, care nu vede nimic, care nu poate să se vadă nici pe el.
În ziua în care voi crede cu adevărat că Dumnezeu vine la mine, că nu îi voi fi străin pentru veşnicie, când voi crede mai mult în posibilitatea unor raporturi între El şi mine, când voi considera cu adevărat harurile dăruite ca venind de la El – Cel Viu – [voi fi] achitat de tot.
Deocamdată mă îndoiesc prea mult şi trebuie să mă îndoiesc de mine. Sunt atât de departe de El când sunt în păcatul meu, chiar şi numai amintirea când sunt în mine…
Nicio bucurie, nicio acţiune bună, nimic în mine în care să-mi pot odihni ochii. Nu am dreptul de a acţiona acum înainte de a fi lămurit.
Trebuie acum să lupt cu aspiraţii care nu au nimic condamnabil, cu dorinţe de viaţă creştină care se află în conflict cu şederea mea în această locuinţă de moarte.
Îl voi lăuda din afară dacă nu pot intra. Dacă sunt condamnat să rămân rău, voi cânta până la moarte frumuseţea a ceea ce este bun, a ceea ce este pur, a ceea ce este dumnezeiesc.
Oricât aş fi de rău, am încercat să nu fac rău nimănui şi am reuşit îndeajuns. Am putut face puţin bine. De ce nu aş putea face fiind mai bun? – Fii tare. Ce contează ruşinea, este meritată, este dreaptă.
Nu am spus nimic bun din vanitate; nu vreau să fi spus; voi şterge toate pasajele care ar putea lăsa această impresie – dacă m-aş gândi serios la asta; am făcut aceasta ca să se ştie că mi-ai dat, Doamne, dorinţa de a te iubi – să nu fiu respins.
Tu ai spus: Compelle intrare[3]. Ajută-mă.
Nu ai vrea să rămân în moartea mea.
Această bucurie a răscumpărării şi a eliberării mi-o vei da? poate că nu mi-o vei da pentru că nu am sufletul îndeajuns de puternic ca să o simtă.
Nimic nu m-a desemnat pentru tine – şi Tu mi-ai îngăduit să vreau să Te iubesc. De ce să mă împiedici acum să te iubesc, lăsându-mă să trăiesc atât de mult în ruşinea mea? Şi apoi este atât de mult timp de când trebuie să mă ascund, să mint pentru a scrie acestea; orele sustrase.
Dumnezeu leagă la sarcini neplăcute. Nu îmi vei oferi o muncă plină de mângâiere şi de bucurie?
Mi-e foame de pâinea vieţii şi cer sângele Tău pentru a crede în realitatea iertării mele.
Atunci când Te voi atinge cu buzele mele pe deplin conştient, cu o mărturisire totală a sufletului meu, cine ar putea profana aceasta?”
În continuare, redăm în întregime un articol dedicat lui Vladimir Ghika și lui Tintin[4].
Monseniorul Vladimir Ghika pe urmele lui Tintin… sau invers ?
Luc Verly
Articolul care urmează nu are de fapt legătură cu cercetările (foarte serioase) întreprinse în arhiva lăsată de Vladimir Ghika, dar o lectură recentă m-a făcut să redevin puţin copil şi să produc acest text, pe care spiritele prea serioase mi-l vor ierta, sper, şi care, sunt sigur, le-ar fi făcut să râdă pe cele două personaje care constituie obiectul lui. Şi să nu uităm că, cel puţin în Franţa, benzile desenate şi-au câştigat titlul de nobleţe de cea de-a noua artă.
Recitind în fapt pentru a nu ştiu câta oară Ţigările faraonului, albumul de benzi desenate al aventurilor lui Tintin[5] apărut în 1932-1934, am zărit harta primei ilustraţii pe care se vede traseul pe care trebuie să-l urmeze Tintin, de la Suez la Shanghai cu vaporul. Remarc, pentru prima dată, că este vorba de acelaşi itinerar pe care l-a urmat Vladimir Ghika pentru a merge în Japonia în 1933 şi în 1936, şi în parte cel urmat în 1928 pentru a merge în Australia : Port-Said, Aden, Bombay, Colombo, Singapore, Hong-Kong, Shanghai. Evident, acest lucru nu înseamnă nimic surprinzător, acesta fiind parcursul normal al traseelor transoceanice din epocă între Europa şi Extremul Orient.
Apoi, gândindu-mă mai bine, mi-am dat seama că Tintin a mers în Congo (Tintin în Congo, 1931) şi la Sydney (vol. 714 pentru Sydney, 1968), ca şi Vladimir Ghika, respectiv în 1936 şi în 1928. Ciudat, nu? Şi apoi există această predilecţie a lui Tintin pentru America de Sud, unde are loc acțiunea mai multor albume ale sale, şi ştim în ce măsură participarea la Congresul Euharistic de la Buenos Aires, în 1934, l-a marcat pe Vladimir Ghika.
Dacă Vladimir Ghika nu a fost niciodată în America de Nord, ca Tintin (o singură dată, în Tintin în America, 1932), sau în Uniunea Sovietică (Tintin în ţara sovieţilor, primul album de aventuri al lui Tintin, în 1930), ştim că prelatul român a avut proiectul, la un moment dat, de a merge în Lumea Nouă şi ştim, de asemenea, faptul că convertirea Rusiei era o idee conducătoare, o linie de forţă pentru viaţa sa apostolică.
În ce priveşte coincidenţele geografice care există între cei doi eroi ai noştri, nu voi zăbovi aici asupra problemei atât de dezbătute printre tintinologi, şi anume dacă Syldavia (al cărei nume pare să amestece Transilvania şi Moldova), ţară imaginară care revine de mai multe ori în aventurile lui Tintin, în special în Sceptrul lui Ottokar, Obiectivul Lună, Am mers pe Lună, Afacerea Tournesol, dacă Syldavia, deci, a avut România sau mai precis Transilvania ca model. Ceea ce este sigur este că este vorba de o ţară din Europa Centrală, traversată de către lanţul muntos al Zmyhlpaţilor (sfârşitul cuvântului ne evocă ceva), sau, în Sceptrul lui Ottokar, un anume Müsstler (format din numele lui Mussolini şi Hitler), în fruntea Gărzii de Fier (ia te uită!), încearcă să-l răstoarne pe bunul rege Ottokar.
Dacă paşii lui Tintin şi cei ai lui Vladimir Ghika se suprapun adesea pe hărţile geografice, aşa cum tocmai am văzut, cei doi urmează acelaşi drum şi pe hărţile spirituale, dacă aş putea spune astfel. Să nu uităm că Tintin s-a născut în lumea presei catolice belgiene. Şi în această privinţă am putea scrie multe pagini despre Vladimir Ghika şi Belgia. Totuşi, se pare că nu l-a cunoscut pe tânărul Georges Remi, supranumit Hergé, autorul aventurilor lui Tintin (oare le-o fi citit? nu se ştie), nici pe influentul director de la Petit Vingtième, unde sunt publicate ilustraţiile lui Hergé, Pr. Norbert Wallez. Tintin merge în Congo, pentru că în acea vreme Congo era posesiune belgiană, iar albumul pe care Hergé îl consacră acestei călătorii, fără ca autorul să fi pus vreodată piciorul în această ţară, este un fel de elogiu adus colonizării şi mai ales evanghelizării negrilor africani. În acelaşi spirit merge şi Vladimir Ghika în Congo, pe urmele nepoatei sale Manola şi ale soţului ei, Pierre de Briey, viceguvernator în Congo. Nu vede acolo ceea ce vede André Gide (Voyage au Congo, 1927), adică exploatarea neruşinată a colonizaţilor de către colonizatori (dar de altfel exploatarea sexuală a copiilor negri de către pedofilul care era André Gide nu-l deranjează deloc pe scriitorul francez…); Vladimir Ghika vede mai degrabă misionarii care îi civilizează pe aceşti copii mari care sunt negrii, şi tot aşa apar aceştia în albumul lui Hergé. La faţa locului şi în vremea respectivă, lucrurile erau fără îndoială mult mai complexe decât le vedem azi, când mai mult de o jumătate de secol a trecut şi când colonizaţii au început să-şi exprime indignarea, s-au revoltat, şi când ştim ce au devenit vechile colonii europene.
Din contră, cu albumul Lotus albastru, simţim că există divergenţă de puncte de vedere între Hergé şi Vladimir Ghika cu privire la situaţia din Extremul Orient şi mai precis în China. La Hergé, ştim că schimbarea sa de atitudine faţă de colonizare în general se datorează în parte întâlnirii sale cu tânărul student chinez Tchang Tchong-jen (care va fi model pentru personajul cu acelaşi nume din Lotus albastru şi Tintin în Tibet). Dintr-odată, privirea autorului de benzi desenate se schimbă, se aşază de partea celui oprimat, de partea chineză, cei răi fiind, printre alţii, colonizatorii japonezi, europeni etc. Este ciudat faptul că Vladimir Ghika, deşi a fost să vadă la faţa locului, în China (puţin), şi în Japonia (mai ales), nu a văzut nici acolo efectele secundare ale colonizării denunţate de Hergé.
Vladimir Ghika vede Japonia ca purtătoare de civilizaţie în Extremul Orient, aşa cum este Europa în Africa, şi se face astfel ecoul declaraţiilor delegatului japonez din Lotusul albastru, care afirmă: „… Japonia trebuie să-şi amintească faptul că este păstrătoarea ordinii şi a civilizaţiei în Extremul Orient.”[6] Vladimir Ghika afirmă în discursul său către tineretul japonez: „A reda Asia destinului său în ordinea lui Dumnezeu – Asia pacificată, binecuvântată, adusă la rolul său providenţial de către făuritorul cel mai voluntar, cel mai perseverent, cel mai înţelegător din Extremul Orient, cel mai dezvoltat, cel mai activ şi cel mai metodic [a se înţelege: Japonia] – dacă poate fi cinstea şi gloria Bisericii, soldatul împărăţiei lui Dumnezeu are acolo, de asemenea, totul de câştigat (…).” Dar studenţii japonezi care l-au ascultat atunci nu au înţeles probabil sensul expresiei „soldat al lui Dumnezeu” aşa cum o înţelegea prelatul român; au înţeles fără îndoială mai degrabă „soldat al împăratului-Dumnezeu”, adică al Mikado-ului. Căci pentru Vladimir Ghika civilizaţia era indisolubil legată de creştinism, iar cucerirea sufletelor orientale de către japonezii în sfârşit creştinaţi nu se putea face, în ochii săi, în mod evident, decât pe calea păcii. Şi acolo îşi reaşază paşii pe urmele celor ale boy-scout-ului de Tintin.
Căci, în esenţă, Tintin şi Vladimir Ghika păstrează, până la capăt, spiritul scout. De altfel, personajul precursor al lui Tintin este un şef de patrulă numit Totor. Vladimir Ghika n‑ar fi putut fi scout în tinereţea sa, dat fiind că mişcarea a fost creată de Baden-Powell de‑abia în 1907, dar întreaga sa viaţă ne arată că ar fi fost un bun membru: credinţă şi ideal, disciplină, stăpânire de sine, înţelegere, tact, exemplaritate, prevedere, simţ al realului[7]. Dar o gravă problemă se pune: care ar fi fost totemul său? Propun un foxterier zâmbăreţ (ca Milou, câinele lui Tintin!)… un foxterier cu părul lung şi alb, bineînţeles. Cred că lui „Monse” i-ar fi plăcut mult ideea.
Pentru a rămâne în zona scouţilor, să remarcăm în încheiere şi pentru a păstra tonul umoristic al acestui articol, că scouţii reuniţi în Franţa organizează periodic o mare sărbătoare în cinstea sfântului patron al Syldaviei, care nu este altul decât… sfântul Vladimir!!!
[1] Articolul a fost publicat în numărul 3 al Buletinului Arhivei Vladimir Ghika, p. 13-15.
[2] Prin conţinutul ei, rugăciunea pare a fi scrisă înainte de prima spovadă şi prima împărtăşanie în rit catolic. Deci fără îndoială în 1902.
[3] Compelle intrare: „Silește-i să intre”, Luca 14, 23.
[4] Articolul a fost publicat în numărul 3 al Buletinului Arhivei Vladimir Ghika, p. 16-18.
[5] Remarcăm faptul că toate albumele lui Tintin au fost publicate recent în limba română de către Editura Marketing Management Europe.
[6] Ilustraţia 22 din album.
[7] Calităţi ale şefului de patrulă, descrise astfel de Baden-Powell.
Actualitatea creştină, nr. 9/2019, Anul XXX, p. 28-31.
