Legenda romană a unei rugăciuni pascale dictate de îngeri
Bucură-te, Regina cerului, aleluia, / Căci acela pe care ai fost vrednică să-l porţi, aleluia, / A înviat precum a zis, aleluia! / Roagă-te pentru noi lui Dumnezeu, aleluia! / Bucură-te şi te-nveseleşte, Fecioară Marie, aleluia, / Căci Domnul a înviat cu adevărat, aleluia!
Originea rugăciunii Regina cæli – ca şi a rugăciunii Angelus, pe care o înlocuieşte în Timpul Pascal – se pierd în negura vremurilor. După unele izvoare, Îngerul Domnului a fost instituit de Papa Urban al II-lea (1040-1099), după altele, de Papa Ioan al XXII-lea în 1317. În 1472, Ludovic al XI-lea întăreşte practicarea acestei rugăciuni prin poruncă regală. S-ar părea însă că obiceiul apăruse deja cu mult înainte, în mănăstiri: aici, pe când călugării destinaţi corului cântau Liturgia orelor, fraţii însărcinaţi cu munca manuală – mulţi neştiutori de carte – se opreau din lucru la trasul clopotului şi recitau, acolo unde se aflau, trei Bucură-te, Marie, meditând dimineaţa Învierea Domnului, la amiază – Patimile, iar seara – Întruparea.
Alta este originea – sau mai degrabă legenda – rugăciunii Regina cæli. Deşi documentele atestă că rugăciunea se spunea încă din secolul al XII-lea, nu s-a păstrat numele vreunui autor. S-a păstrat în schimb o legendă legată de pontificatul Papei Grigore cel Mare (590-604) şi de icoana Sfintei Fecioare numite Salus populi romani (păstrată până azi în Bazilica Santa Maria Maggiore – v. Actualitatea creştină nr. 3/2018). Astfel, pentru a potoli o epidemie de ciumă care se abătuse asupra Romei, Papa a pus să fie purtată pe străzi, în procesiune, această icoană despre care se credea că ar fi fost pictată de Sfântul Luca şi adusă de la Constantinopol de Sfânta Elena. Era în dimineaţa de Paşti şi Papa însuşi, desculţ, păşea în urma icoanei; când aceasta a ajuns în dreptul Mausoleului lui Hadrian (azi, numit Castel Sant’Angelo), deasupra ei s-au auzit îngeri cântând: Regina cæli, lætare, quia quem meruisti portare resurrexit, sicut dixit… La auzul cuvintelor, Papa Grigore s-a simţit inspirat să adauge o rugăciune: Ora pro nobis Deum!, pe care mai apoi Biserica a îmbogăţit-o cu celelalte invocaţii recitate astăzi.
În 1456, pe când armatele otomane ameninţau Europa, Papa Calixt al III-lea a cerut ca la amiază clopotele să fie trase îndelung şi creştinătatea să se roage pentru izbăvire. În 1956, pe fondul persecuţiilor din China şi din Europa de Est, Papa Pius al XII-lea îndeamnă din nou credincioşii să ofere rugăciunea Angelus sau Regina cæli, de la amiază, pentru Biserica persecutată.
Liana Gehl
Actualitatea creştină, nr. 4/2018, p. 9
