Dacă privim cu atenție la ultimele decenii putem constata cum cuceririle științei și, în consecință, progresele medicinei au contribuit în mare parte la prelungirea duratei medii a vieții umane și chiar la îmbunătățirea calității acesteia. Astfel, astăzi asistăm la îngroșarea rândurilor celor care ies din circuitul productiv și care își organizează în mod propriu timpul și prioritățile.
Acest aspect pozitiv este însoțit însă de aspecte mai puțin plăcute. Putem constatata cum bătrânii nu rareori se confruntă cu fenomenul marginalizării, fenomen ce atentează la demnitatea persoanei umane, dar care găsește din ce în ce mai mult spațiu într-o „societate care, tinzând numai spre eficiență și spre imaginea rafinată a unui om veșnic tânăr, îi exclude din propriile circuite relaționale pe cei care nu mai întrunesc aceste cerințe” (Demnitatea persoanei în vârstă și misiunea sa în Biserică și în lume, Consiliul Pontifical pentru Laici).
Ca urmare a acestui fenomen, tot mai mulți bătrâni locuiesc singuri în condiții nedemne de o persoană umană sau, dacă au parte de asistență, fie la domiciliu, fie într-un centru de asistență instituționalizat, aceștia sunt simțiți uneori ca o povară. Mai mult, această categorie de persoane, care a contribuit la construirea prezentului nostru, se vede exclusă de la oportunitățile de formare și de participare la viața socială.
În aceste situații, Biserica dorește să ne transmită faptul că „prezența multor bătrâni în lumea contemporană este un dar, o bogăție umană și spirituală nouă, un semn al timpurilor care, dacă este înțeles și trăit deplin, îl poate ajuta pe omul de astăzi să-și regăsească sensul vieții, care merge mult dincolo de semnificațiile contingente care-i sunt atribuite pe piață, de stat și mentalitatea dominantă” (Ibidem). Și chiar identifică câteva carisme proprii ale bătrâneții care ar putea ajuta la procesul de umanizare a societății și a culturii noastre. Astfel, bătrânii pot veni în ajutorul omenirii prin gratuitate, amintire, experiență, interdependență și o viziune mai completă a vieții.
De aceea, considerând prețioasă vârsta bătrâneții, Biserica invită toate generațiile să contribuie la schimbarea imaginii negative a acesteia. De asemenea, amintește de responsabilitatea care trebuie să existe față de bătrânii de astăzi – aceea de a-i ajuta să culeagă sensul vârstei lor, apreciindu-le resursele și învingând ispita refuzului, a autoizolării, a resemnării la un sentiment de inutilitate – și de responsabilitatea care trebuie să existe față de generațiile viitoare: aceea de a pregăti un context uman, social și spiritual în care fiecare persoană să poată trăi cu demnitate și din plin această etapă a vieții.
Prezența multor bătrâni în lumea contemporană este un dar, o bogăție umană și spirituală nouă, un semn al timpurilor care, dacă este înțeles și trăit deplin, îl poate ajuta pe omul de astăzi să-și regăsească sensul vieții, care merge mult dincolo de semnificațiile contingente.
Actualitatea creştină, nr. 9/2021, Anul XXXII, p. 16.
