În fiecare fiu bate o inimă. Sărbătoarea Crăciunului este sărbătoarea nașterii unei inimi mari. Isus este fiul care are o inimă sfântă, pentru că inima lui este plină de viață. Crăciunul cuprinde taina nașterii care ne surprinde de fiecare dată.
Un tată şi-a pierdut copilul într-un accident de mașină. Acestuia i-a fost prelevată inima și apoi transplantată la un alt copil, care suferea de o gravă boală de inimă. Cuprins de dorul după copilul său, acel tată află într-o zi cine este beneficiarul donaţiei atât de aşteptate şi oarecum nesperate. Se hotărăşte să străbată drumul lung pentru a-l întâlni pe cel care prin transplant se născuse la o nouă viaţă. Ajuns acasă la el, se apleacă, îl îmbrățișează şi îi mulțumește. Apoi îi cere favoarea de a-şi pune urechea la pieptul lui. Voia să asculte inima fiului său bătând în noul corp. Ceea ce rămăsese în această viaţă din fiul său era acea inimă care bătea în continuare.
Isus, Fiul lui Dumnezeu, avea o inimă umană, plăsmuită în sânul mamei sale. Acolo, în sânul matern al Mariei, a ascultat bătăile inimii mamei sale. Însă venirii sale pe lume i-au fost necesare bătăile propriei inimi. Viața lui Isus, ca și a noastră, a depins de tremurul insistent al bătăilor inimii. Este condiția la care suntem destinaţi: nașterea înseamnă întotdeauna nașterea unei inimi. Ea bate și bate fără încetare, și această repetiție este ca și cum evenimentul nașterii s-ar repeta la infinit.
Inima care lucrează este inima care își îndeplinește anonim și în tăcere funcția. Trebuie să ai o anumită încredere în propria inimă. E ca şi cum inima nu ar fi niciodată a ta. Insistenţa ei ne aminteşte de neguvernabilitatea vieții: nu pot fi stăpân pe bătăile inimii mele. Inima este singura din lume care munceşte necontenit, care nu cunoaște pauze, duminici, sărbători, odihnă sau lene. Inima este sclavul lucrării sale. Zbaterea ei trebuie să fie continuă.
Cuvântul lui Isus este, de asemenea, plin de inimă. Cuvânt care, în consecință, așa cum bine explică Părinții Bisericii, nu poate fi înțeles decât cu inima. Esența inimii se află în bătăile ei. Anatomia o clasifică drept un organ-pompă. Un mușchi care face posibilă viaţa întregului trup, irigându-l cu sânge. Şi ştim bine că există inimi care trebuie salvate, inimi care sunt pierdute, inimi care trebuie înlocuite, inimi care nu mai pot face față.
Nu există un limbaj al inimii, dar există o voce. Singura ei voce este bătaia ei. Să ascultăm bătăile inimii lui Isus!
Crăciunul ne aminteşte cum în centrul trupului mistic, Biserica, dar şi în centrul umanităţii, se află Cuvântul întrupat, Isus, a cărui Inimă pulsează gratuit viaţa.
Pr. Fabian Măriuţ
Actualitatea creştină, nr. 13/2023, Anul XXXIV, p. 12.
