Text: Monica Râpeanu
„Porunca Decalogului prescrie copilului să cinstească pe tatăl său și pe mama sa. Dar […] aceeași poruncă impune părinților o datorie întrucâtva «simetrică». Și ei trebuie să-și «cinstească» copiii, mici sau mari […].”
(Ioan Paul al II-lea, Scrisoare către familii, 1994, nr. 16)
În Scrisoarea către familii din 1994, Sfântului Ioan Paul al II-lea sublinia că „«principiul de a cinsti», adică recunoașterea și respectarea omului ca om, este condiția fundamentală a oricărui proces educativ autentic”. În Scrisoarea către copii din același an (dedicat familiei), el amintea că „[…] în vremurile noastre există, din păcate, mulți copii care […] îndură numeroase forme de violență și de oprimare din partea adulților”.
19 noiembrie este Ziua Mondială de Luptă pentru Prevenția Abuzului și Violenței asupra Copiilor. Deși s-au făcut pași la nivelul societății spre a conștientiza tot mai mult că agresiunea nu este o soluție și că lovirea nu poate fi tolerată, ci e firesc să fie sancționată, copiilor li se aplică încă, în familie, la școală și în alte medii, corecții fizice pentru „a fi cuminți, disciplinați”. Din păcate, abuzul și violența asupra copiilor reprezintă o realitate dură și o problemă acută și în 2023. Nu toți adulții realizează că ele lasă urme, uneori de neșters, care pot afecta grav dezvoltarea și sănătatea; nu toți părinții și bunicii înțeleg că atunci când se recurge la agresiunea fizică în familie, trauma este și mai adâncă, pentru că tocmai cei care trebuie să-și protejeze copiii ajung să le cauzeze dureri resimțite în trup și implicit în suflet (o palmă poate să doară întreaga viață!).
În România, mulți adulți continuă să se lase ghidați de zicalele „Bătaia e ruptă din Rai” și „Unde dă mama/tata, crește”, crezând că doar prin lovituri și frică obțin respect și ascultare (ar fi foarte util să citim cu toții acest studiu privind violența asupra copiilor[1]). Fie așa au fost și ei crescuți și nu știu că la o relație echilibrată, cu adevărat sănătoasă, și la cooperare nu se ajunge decât prin comunicare, răbdare și blândețe, fie nu sunt interesați să învețe și să adopte alte metode de educație. Prin bătaie se obține însă doar obediență, nu și respect. Adesea, cei mici suferă în tăcere și, tocmai pentru că sunt mici și vulnerabili, nu se pot apăra. Dacă, potrivit unei alte zicale românești, „o femeie nu trebuie atinsă nici măcar cu o floare”, de ce am da într-un copil? Copiii, la fel ca adulții, au dreptul la demnitate și respect și sunt protejați prin lege de orice manifestare a violenței. Ei pot fi educați să fie responsabili fără să le inspirăm frică. Dacă ne oripilează cruzimea față de femei și bătrâni, atunci ar fi normal și creștinește să apărăm demnitatea umană a copilului/a elevului.
„Cum am putea rămâne indiferenți – scria Ioan Paul al II-lea (în 1994) – în fața suferinței atâtor copii, mai ales când ea este provocată, într-un fel sau altul, de către adulți?” O societate mai puțin violentă se construiește din interiorul familiei!
[1] https://www.salvaticopiii.ro/sci-ro/media/Documente/Studiu-violenta-asupra-copilului-Salvati-Copiii-2021_1.pdf.
Actualitatea creştină, nr. 11/2023, Anul XXXIV, p. 16.
