Luna februarie oferă ca eveniment liturgic principal sărbătoarea Întâmpinarea Domnului. Biblic, Maria și Iosif îl prezintă pe Isus la templu, întrucât era primul născut. Conform tradiției, primele roade ale pământului sau primul născut trebuiau oferite Domnului, ca semn de binecuvântare și recunoștință. În cazul unei persoane umane, se putea răscumpăra printr-un animal sau pasăre, care se foloseau pentru jertfele de la Templu, în funcție de starea financiară a familiei.
În această zi, Biserica îndreaptă atenția credincioșilor spre persoanele consacrate și le invită la rugăciune pentru toți cei care au ales să se sfințească pe această cale aparte.
De multe ori, când privim spre această categorie de persoane, o facem cu admirație, considerând că îți trebuie o supravoință ca să renunți la multe pentru a-ți dedica viața lui Dumnezeu într-un mod special. Poate că unii am reușit chiar să-i întrebăm ce anume i-a motivat pentru o asemenea alegere. Iar cel mai întâlnit răspuns să fi observat că a fost: „L-am ales pe Domnul și sper ca într-o zi să ajung la concluzia că nu puteam lua o decizie mai bună. Dacă îl am pe el, am totul!” Cum reușesc cei consacrați să rămână fideli? Trăind o atitudine care nu s-a inventat cu creștinismul, dar care a primit de la el mai multă valoare: speranța! Aristotel era de părere că „speranța este visul omului treaz”. Fapt reafirmat și de Tudor Arghezi: „Speranța este un vis cu ochii deschiși.” Mulți oameni înțelepți pe care îi cunoaște o lume întreagă s-au întrecut în afirmații despre speranță. Este plin internetul cu asemenea vorbe, frumoase chiar! Dar, mai mult decât a vorbi frumos despre speranță, este necesar ca ea să fie trăită. Căci speranța, spun unii, „moare ultima”; eu spun că nu moare deloc, dacă nu renunțăm la ea, dar va ajunge să se împlinească dacă mergem cu ea până la capăt, acolo unde se află cel ce răspunde, pentru că în el ne-am pus speranța – Dumnezeu.
Pr. Marian Blaj,
Oficiul pentru Pastorația Tineretului
Actualitatea creştină, nr. 2/2022, Anul XXXIII, p. 17.
