Odată cu reluarea şcolii vă propun câteva gânduri despre ascultare. Maturizarea umană este asemenea călătoriei către o ţintă care s-ar putea numi desăvârşirea. În acest proces rolul pedagogilor este indispensabil, și rolul maestrului, decisiv.
O putem vedea din istoria copilului Samuel surprinsă în Vechiul Testament (cf. 1 Sam 1). Dumnezeu îi bate la ușa inimii, îi vorbeşte. Însă ca să-şi dea seama cine îi vorbeşte are nevoie de cineva care să-l ajute să discearnă. Misiunea delicată a educatorului se aseamănă celei a preotului Eli, care îl ajută pe Samuel să descifreze chemarea venită de la Dumnezeu.
Copii sunt provocaţi de diferite impulsuri lăuntrice, de mişcări ţâşnite din inima lor: către dărnicie, către rugăciune, către meditaţie. Pedagogul nu trebuie să înăbuşe niciodată impulsurile stârnite de Duhul Sfânt în inima lor, ci să-i ajute cu discreţie și cu respect profund să recunoască prezenţa lui Dumnezeu în ele.
Educatorul acordă ajutor înainte de toate prin ascultare. Primul care ştie să asculte este chiar el. Arta ascultării se învaţă din fragedă copilărie. Studii temeinice arată că, de obicei, în comunicarea vorbită 75% din conţinut se pierde, prin urmare 25% rămâne. De aici deducem că, de fapt, ascultăm numai cu jumătate de ureche. Filosoful grec Zenon spunea că omului i s-au dat două urechi și o singură limbă ca să înţeleagă întâietatea ascultării asupra vorbirii. Cine educă la ascultare ştie să asculte nu doar cu jumătate de ureche, ci cu ambele urechi. O rafinată formă de caritate este să asculţi mereu, cu interes, răbdare și disponibilitate, așa cum face Dumnezeu cu noi.
Nu rareori se întâmplă ca părinții să-şi certe copiii că nu ascultă. Însă de câte ori părinţii nu ştiu să asculte şi nu sunt un bun exemplu de ascultare? Daţi exemplu copiilor: ascultaţi-i; ascultaţi-i des, ascultaţi-i mereu.
În mod obişnuit ascultarea este o operaţiune delicată şi dificilă pentru un suflet de copil, ba chiar obositoare, plictisitoare, epuizantă. Ceva impus din exterior. La şcoală copilul este pedepsit că nu este atent, acasă părinţii îl dojenesc din acelaşi motiv. Având în faţă exemple de ascultare, nu va rămâne precum peretele care respinge sunetul sau lumina, nici precum buretele – care deja este ceva – care absoarbe apa imediat ce este cufundat, ci va tinde să fie asemenea unui compact disc de înaltă fidelitate, ori unei aule cu acustică bună în care sunetele emise de instrumente sunt amplificate şi îmbogăţite.
Ascultarea însă este o atitudine interioară care nu poate fi impusă din exterior, se maturizează încet în sufletul copilului, asemenea vinului care se limpezeşte în timp.
Pr. Fabian Măriuţ
Actualitatea creştină, nr. 9/2023, Anul XXXIV, p. 22.