„Dv. ne iubiți țara și țineți cu țara noastră”, aceste cuvinte i-au fost adresate de prim-ministrul Ionel Brătianu arhiepiscopului de București, Raymund Netzhammer, când, după Primul Război Mondial, cele două personalități își reînnoiau prietenia care-i legase înainte de conflagrație. Istoricul Ion Dumitriu-Snagov îl caracteriza pe prelatul de la București drept un om care „a știut să se integreze perfect în atmosfera bisericească și politică a României”.
Albin Netzhammer, acesta fiind numele de botez al viitorului arhiepiscop de București, s-a născut la 19 ianuarie 1862 în satul Erzingen din marele ducat Baden. Era fiul unui țăran, pe numele său Josef Netzhammer, căsătorit cu Brigitta, născută Stoll. Familia mai avea alți patru copii: Maria, Amalie, Franz-Josef și Georg. În anul 1876, Josef și Brigitta îl încredințează pe istețul și talentatul adolescent Albin călugărilor benedictini din mănăstirea Maria Einsiedeln din cantonul Schwyz.
În anul 1880, când a ajuns la vârsta de 18 ani, a fost primit printre novicii mănăstirii. Trecând un an de noviciat și alți trei ani de probă, la 8 septembrie 1884 a depus în mâinile abatelui voturile călugărești, primind numele de Raymund, iar în anul 1886, la data de 5 septembrie, a fost hirotonit preot. Imediat ce și-a încheiat studiile, în anul 1887 a fost numit profesor la gimnaziul mănăstirii, predând matematica, iar mai târziu chimia și fizica.
Însă pe la începutul deceniului al nouălea al secolului al XIX-lea, din cauza unei boli periculoase la ochi, a fost nevoit să abandoneze munca profesorală, între anii 1893-1894 dedicându-se pastorației în parohia Montreux, pe malul lacului Geneva, în calitate de vicar. Pentru un an după revenirea de la Montreux – 1894-1895 –, viitorul arhiepiscop de București a deținut și misiunea de administrator și econom al mănăstirii. În anul 1899, arhiepiscopul de București, Francisc-Xaveriu von Hornstein (1896-1905) s-a adresat abatelui mănăstirii din Einsiedeln cu rugămintea să-i pună la dispoziție doi călugări care să se ocupe de conducerea științifică a Seminarului din București. Alegerea a căzut asupra Pr. Raymund Netzhammer și a Pr. Lucius Fetz. Ajuns la București, a fost numit rector al Seminarului arhidiecezan, suplinind totodată funcția de profesor de matematică, fizică și chimie.
Raymund Netzhammer a condus Seminarul arhidiecezan din București timp de doi ani, între 1900 și 1902, „doi ani fericiți”, cum îi va numi el în Jurnalul său. Concomitent cu misiunea de rector, a fost implicat și în pastorație, fiind numit de Arhiepiscopul Hornstein predicator misionar în diferite parohii ale Arhidiecezei de București. Cu această ocazie, a făcut cunoștință cu Dobrogea, fiind fascinat de trecutul paleocreștin al acestei regiuni. La 29 iunie 1902, Arhiepiscopul Hornstein l-a demis din funcția de rector și l-a trimis înapoi la mănăstirea Einsiedeln, unde și-a reluat activitatea didactică de odinioară. Însă nu i-a fost dat să stea prea mult în liniștea abației benedictine, pentru că în octombrie 1903 a fost trimis la Roma, unde, până în anul 1904, a ocupat funcția de cancelar și profesor la Colegiul „Sfântul Anselm” al benedictinilor, iar din noiembrie 1904, pe cea de rector al Colegiului Grecesc „Sfântul Atanasiu”, cel care-i pregătea pe preoții greco-catolici.
La 16 septembrie 1905, după moartea Arhiepiscopului Hornstein, Papa Pius al X-lea (1903-1914) l-a numit arhiepiscop de București. Fiind primit în audiență de Pius al X-lea, Netzhammer i-a spus că nu poate accepta numirea, la care, papa i-a reproșat: „Cum, nu sunteți oare călugăr, nu știți ce înseamnă ascultarea?” Ce putea răspunde nou-numitul arhiepiscop în fața acestor cuvinte ale pontifului: „Dacă Sfântul Părinte spune aceasta, atunci știu că trebuie să ascult, deci in verbo tuo laxabo rete – «la cuvântul tău, voi arunca năvoadele»”. Ascultător nu era suficient pentru sfântul Pius al X-lea, așa că l-a îndemnat cu tonul său părintesc: „Să fii un bun român!”
Consacrarea episcopală a avut loc în biserica Colegiului „Sfântul Anselm” din Roma, la 5 noiembrie 1905. Consacrator principal a fost Cardinalul Girolamo Gotti, iar co-consacratori: Diomede Panici, secretar al Sfintei Congregații a Riturilor, și Raffaele Virili, episcop titular de Troas. Luarea în posesie a Arhidiecezei de București a fost făcută în același an, la 17 decembrie, când Raymund Netzhammer a urcat pe tronul arhiepiscopal din Catedrala Sfântul Iosif din capitala României, alegându-și ca moto episcopal cuvintele: In verbo tuo – „La cuvântul tău”.
În calitate de arhiepiscop de București, s-a dedicat trup și suflet propășirii turmei ce i-a fost încredințată spre păstorire. A dat dovadă de o grijă părintească enormă față de Seminarul arhidiecezan, pe care l-a transferat în Palatul arhiepiscopal de pe strada Esculap, fapt petrecut la 5 iulie 1906, cu această ocazie Duhul Sfânt devenind patronul ceresc al pepinierei de preoți a Arhidiecezei de București. „O zi importantă și o faptă decisivă!”, astfel caracteriza Netzhammer acest eveniment în Jurnalul său.
Intelectual, nu doar păstor, Raymund Netzhammer înțelegea destul de bine necesitatea educației viitoarelor generații, de aceea a contribuit la dezvoltarea școlilor catolice, devenite tot mai apreciate de societatea românească. Această contribuție este demonstrată de evoluția numărului școlilor catolice. Astfel, dacă în anul 1904, în arhidieceză existau 26 de școli, în anul 1914 numărul acestora era de 37. În zece ani, odată cu numărul școlilor, a crescut și numărul elevilor: de la 4.054 în 1904 la 6.151 în 1914, de diferite confesiuni – catolici, ortodocși, iudei, protestanți – și naționalități – austrieci, maghiari, români, evrei, germani, italieni, francezi, bulgari, polonezi etc.
A fost și un ziditor de biserici, în perioada păstoririi lui fiind ridicate și sfințite următoarele sfinte lăcașuri: biserica greco-catolică Sfântul Vasile, biserica Sfânta Elena, biserica Preasfântul Mântuitor, toate trei din București, la fel ca și bisericile Sfântul Anton de Padova din Câmpina și Sfântul Iosif din Buzău. Pe lângă aceste zidiri, amintim și o serie de capele, case parohiale, case călugărești, școli etc.
Nu mai mică a fost implicarea Arhiepiscopului Netzhammer în îmbunătățirea situației preoților romano-catolici care, în timpul Primului Război Mondial, au fost arestați și închiși. Prin demersuri adresate Sfântului Scaun, regelui Ferdinand I, guvernului român, legațiilor străine, a obținut, în noiembrie 1917, eliberarea preoților bucureșteni.
Meritul acestui mare om al Bisericii constă nu doar într-o păstorire plină de dăruire, ci și în efortul lui de cercetare a trecutului creștinismului din România, aici fiind de amintit studiul său despre antichitățile creștine din Dobrogea. De o mare importanță este și Jurnalul său, tipărit sub denumirea de Episcop în România într-o epocă a conflictelor naționale și religioase, precum și lucrările Din România. Incursiuni prin această țară și istoria ei și Reședința episcopală din București. O contribuție la istoria archidiocezei. Despre spiritul enciclopedic al lui Raymund Netzhammer dau mărturie cele peste 180 de studii din varii domenii ca istorie, arheologie, numismatică, chimie, matematică, geodezie, fizică etc.
La 3 iulie 1924, Raymund Netzhammer a trimis la Roma scrisoarea prin care, „ca fiu ascultător al Sfântului Părinte”, își înainta demisia din scaunul arhiepiscopal de București. Duminică, 6 iulie, el își lua rămas-bun, printr-un „cuvânt de adio” de la enoriașii săi, publicat în foaia de duminică și doar în limba germană. Își motiva plecarea prin „motive de sănătate”. Motivul plecării îl putem afla și din discuția avută de arhiepiscop cu regele Ferdinand I la Sinaia la 12 iulie și se afla în faptul că Netzhammer era german.
La 13 iulie 1924, Raymund Netzhammer a celebrat pentru ultima oară Sfânta Liturghie în Catedrala Sfântul Iosif din București, iar marți, 15 iulie, după 19 ani de păstorire, părăsea România. Printr-o telegramă cifrată, sosită în aceeași zi la nunțiatură, se anunța acceptarea demisiei lui Netzhammer și numirea lui ca arhiepiscop titular de Anazarbus. După trei ani de ședere la mănăstirea Einsiedeln, s-a mutat apoi pe insula Werd din orașul Stein am Rhein, unde a murit la 18 septembrie 1945, la vârsta de 83 de ani.
Pr. dr. Petru Ciobanu
Actualitatea creştină, nr. 2/2022, Anul XXXIII, p. 14-15.
