Un drum de iubire și de slujire a lui Dumnezeu și a semenilor
Vineri, pe 31 august., în cadrul unei Sfinte Liturghii solemne celebrate la ora 18:30 în Catedrala Sfântul Iosif, din București, preoții din promoția 1968 vor sărbători Jubileul de aur al preoției.
Seminariști în timpul Conciliului Vatican II, tineri slujitori ai altarului în perioada în care în Biserică începea să intre „aerul proaspăt” dorit de Conciliu, preoți maturi într-o perioadă tulbure pentru Biserica din România, deja căliți și cu experiență după evenimentele din 1989, slujitorii altarului hirotoniți în 1968 sărbătoresc anul acesta Jubileul de aur al preoției lor.
Pe 15 august 1968, în Capela Seminarului Sf. Iosif din Iași, prin impunerea mâinilor PS Petru Pleșca, 15 diaconi primeau sacramentul Sfintei Preoții, care avea să le dea puterea să continue „pe pământ lucrarea de răscumpărare”. Erau plini de energie și de speranță, hotărâți să lase pe oriunde viața avea să-i poarte amprenta iubirii și a slujirii lor; erau hotărâți să împărtășească oriunde bucuria preoțească, conștienți că Dumnezeu îi va ajuta s-o facă să strălucească şi s-o păstreze vie în fiecare zi. Aceasta a fost probabil convingerea care i-a ajutat să meargă înainte pe drumul vocației atât în momentele de seninătate, cât și în cele de tristețe sau de descurajare. Și dacă ne uităm în urmă, după 50 de ani de slujire preoțească, putem afirma că „nu au nesocotit darul spiritual care li s-a dat prin impunerea mâinilor”.
Dacă astăzi am striga catalogul, ar mai răspunde „prezent” doisprezece dintre ei: Pr. Ioan Beşleagă, Pr. Petru Beţa, Pr. Eugen Bortoş, Pr. Ioan Ciurea, Pr. Mihai Enăşel, Pr. Dumitru Farcaş, Pr. Anton Lucaci, Pr. Isidor Mărtincă, Pr. Vladimir Petercă, Pr. Ioan Purcaru, Pr. Vasile Rediu, Pr. Ioan Robu (Arhiepiscop Mitropolit de București). Trei dintre cei cincisprezece s-au întors în Casa Tatălui: Pr. Alexandru Suceu, Pr. Mihai Gal și Pr. Petre Dâm.
O sfântă mândrie a acestei promoții este aceea că unuia dintre ei i-a fost conferită slujirea episcopală. Înaltpreasfințitul Ioan Robu și ceilalți doi preoți care activează în Arhidieceza de București – Pr. Eugen Bortoș și Pr. Isidor Mărtincă – au avut amabilitatea ca la ceas aniversar să ne răspundă la câteva întrebări.
ÎPS Ioan Robu
Cu ce simțăminte trăiți Jubileul de aur?
Vrând-nevrând, mă întorc cu gândul la acel 15 august 1968, când am primit sfinţirea preoţească în capela Seminarului din Iaşi, departe oricum de ideea că odată şi odată aveam să ajung la 50 de ani de slujire preoţească. Dar iată că acum, slavă Domnului, s-a împlinit acest număr de ani, iar primul gând care-mi vine în minte este să-i mulţumesc Cerului pentru tot ce-a însemnat acest timp pentru mine şi pentru alţii.
Devenind preot, am pornit la drum absolut convins că Cel care mi-a deschis această cale mă va călăuzi cum ştie El mai bine. Aş putea spune că m-am bazat mai mult pe privirea lui Dumnezeu decât pe ochii mei. Şi nu m-am înşelat, căci Domnul mi-a dat atâtea dovezi ale iubirii sale fidele fără margini, în ciuda păcatelor mele.
Mi-a fost dat să văd crescând Biserica noastră locală, mai ales după 1989, și-i mulțumesc lui Dumnezeu pentru toți credincioșii, preoții și persoanele consacrate din Arhiepiscopie. Pe toți îi recomand privirii lui Dumnezeu și milostivirii sale, uitându-mă la provocările și la încercările prin care trec și Biserica și țara noastră în aceste vremuri.
Se spune că din cauza unei secete care nu se mai termina, un paroh s-a gândit să poarte în procesiune statuia Sfântului Anton. Sacristanul însă era de altă părere; el îi spunea parohului: „Părinte, dacă țineți numaidecât să-l ducem în procesiune pe Sf. Anton, o facem! Însă vă avertizez că nu este niciun semn de ploaie!” În greutățile vieții nu este ușor să ai încredere, când „nu este niciun semn de ploaie”. Și totuși, suntem chemați la o mare încredere în bunătatea și în milostivirea lui Dumnezeu. Sfântul Augustin spunea: „Nu se întâmplă ce dorești tu? Se va întâmpla ceea ce este mai bine pentru tine”.
50 de ani de preoție: o viață dedicată Domnului și semenilor. Dacă ar fi s-o luați de la capăt, ați schimba ceva?
Trăgând o linie acum, sub tot ce a fost și cum a fost în acești 50 de ani de preoție, dacă ar fi s-o iau de la capăt, n-aș schimba decât greșelile mele; în rest, aș merge pe același drum. Nu mă pot vedea altfel decât pe calea pe care acum 50 de ani i-am încredințat-o Domnului. Trebuie să admit că nu întotdeauna au stat departe de mine momentele de cumpănă, însă de fiecare dată, mâna invizibilă a lui Dumnezeu m-a ocrotit și mi-a arătat înțelesurile de luat în seamă. Drumul meu ca preot a trecut prin Craiova, București, Roma, Buzău, Iași, apoi iarăși București, începând cu 1983. Revăd acest drum și l-aș lua iarăși de la capăt, purtând mereu în mine întrebarea aceea fără răspuns: cum de Dumnezeu mi-a hărăzit asemenea cale fără niciun merit din partea mea și în ciuda cunoașterii dintotdeauna, de către Dumnezeu, a tuturor greșelilor mele. Semnele iubirii lui Dumnezeu nu mi-au lipsit niciodată.
Se povestește că un arab bogat a plecat spre o piață renumită, cu marfa încărcată pe douăsprezece cămile. Seara, când să lege cămilele, și-a dat seama că avea numai 11 țăruși, așa că a trebuit să se prefacă în fața unei cămile că bate țărușul și că o leagă de el. Dimineața, toate cămilele erau la locul lor, dar când să plece, cămila în fața căreia simulase că bate un țăruș nu voia să se miște. A trebuit să se prefacă atunci că o dezleagă.
Libertatea și sclavia nu sunt legate numai de lanțuri și țăruși, vrea să spună povestea de mai sus. Libertatea și sclavia sunt în mintea și-n adâncul inimii omului; le găsim în noi, înțelegând cele din jurul nostru. Ne învață și Scrisoarea către Romani: „Nu vă potriviți acestui veac, ci schimbați-vă prin înnoirea minții, ca să deosebiți care este voia lui Dumnezeu: ce este bun, și bineplăcut, și desăvârşit” (12,2). Iar Sfântul Luca spune: „Împărăția lui Dumnezeu este în voi” (17,21).
Astăzi, preotul reuşeşte să mai fie un punct de referinţă, o călăuză pentru cei din jur?
Să încep tot cu o istorioară. Cineva, făcând o călătorie în America Latină, a observat un indian destul de în vârstă cărând, parcă cu greu, un maldăr de orhidee pe spate, așa că s-a apropiat și l-a întrebat dacă nu este prea mare greutate pentru el și dacă nu ar vrea să fie ajutat. Zâmbind, indianul a răspuns: „Nu, domnule, sunt obișnuit de atâta vreme cu această greutate. Vezi, toți trebuie să cărăm ceva în viața noastră, iar eu am norocul să car flori”. Nu știu cât de bine intră sau nu în această istorioară figura și menirea preotului, dar mie îmi spune ceva, în sensul că preotul are multe „flori” în „cârca” lui morală și pastorală și poate fi punct de referință sau călăuză pentru cei din jur.
La urma urmei, cine-i fără griji și preocupări? Poate copiii cei mici. Și preotul, ca toată lumea, are responsabilitățile și datoriile sale, obligațiile, dorințele și scopurile sale. Dar peste toate, dacă are o inimă deschisă către Dumnezeu și către semeni, dacă este obișnuit cu greutatea darurilor pe care Dumnezeu i le-a oferit, dacă știe că trebuie să ducă și alte greutăți de ordin spiritual, moral, emoțional, toate acestea fiind o normalitate, nu va spune niciodată că are de dus greutăți prea mari. Dimpotrivă, va arăta în atâtea feluri că Dumnezeu l-a pus să ducă „flori”, ca să le ofere celor care au nevoie de ele.
Da, sunt sigur că preotul poate fi punct de referință, călăuză, numai să nu uite niciodată că prin Taina Preoției și prin Tainele pe care le administrează el poate fi oricând și oriunde semn viu spre adevărata viață, sursă de bună povață, pildă de credință, speranță și iubire, semn de neobosită dăruire de sine. „Nimeni nu are o iubire mai mare decât aceasta: ca cineva să-şi dea viaţa pentru prietenii săi” (In 15,13).
Un îndemn pentru tinerii care poate simt chemarea la preoție, dar cărora le lipsește curajul deciziei!
La sfințirea de preoți, episcopul ia în mâinile sale mâinile candidatului la preoție și îl întreabă: „Îmi promiți mie și succesorilor mei ascultare și respect?” La răspunsul afirmativ al viitorului preot, Episcopul adaugă: „Domnul să ducă la îndeplinire lucrarea sa bună pe care a început-o în tine!”
Cine simte în mod constant chemarea la preoție ar trebui să-și facă fără întârziere curaj și să meargă pe calea pe care i-o sugerează acest gând bun și curat; să-și pună mâinile, cu încredere, în mâna Domnului și să meargă înainte, căci Domnul va duce la îndeplinire lucrarea cea bună pe care a început-o în el. Este vorba de încredere, dar nu în forțele proprii, căci acestea micșorează curajul, ci în puterea lui Dumnezeu. Este vorba de generozitate în a te oferi trup și suflet pentru binele pământesc și ceresc al altora; și se poate face acest lucru numai cu o încredere totală în puterea lui Dumnezeu care poate să lucreze și prin tine.
Cine nu ia în seamă dubiile și neîncrederea poate fi sigur că este pe calea cea bună. Mă gândesc la cei doisprezece Apostoli care au dat și dau încă multor tineri curajul de a-L urma pe Cristos pe drumul Preoției. Spunea Isus: „Vă dau o poruncă nouă: să vă iubiţi unii pe alţii! Aşa cum eu v-am iubit pe voi, aşa să vă iubiţi unii pe alţii!” (In 13,34). Lui Isus i-a fost milă de oameni; s-a apropiat de săraci și de bolnavi; le-a întins mâna, i-a însoțit pe cale, și-a dat viața pentru toți.
Un om înțelept, Mahatma Gandhi, spunea: „Ia un zâmbet și dăruiește-l celui care nu l-a avut niciodată. Ia o rază de soare și trimite-o acolo unde domnește întunericul. Descoperă viața și povestește-o celui care nu o înțelege. Ia speranța și trăiește în lumina ei. Ia bunătatea și dă-o celui care nu știe să dea. Descoperă iubirea și arat-o lumii!” Preotul poate face mai mult: îl poate dărui pe Dumnezeu pentru acum și pentru veșnicie. Așa că cine vrea să devină preot ar trebui să se bazeze mai mult pe privirea lui Dumnezeu decât pe ochii proprii și cu încredere să meargă pe această cale.
Un gând la moment aniversar!
Îi mulțumesc lui Dumnezeu pentru toți preoții, persoanele consacrate și pentru credincioșii din comunitățile noastre, care mi-au fost mereu aproape și au simțit cu mine că Biserica înseamnă a fi împreună în numele lui Dumnezeu; pentru toți oamenii care sunt cu noi sau împotriva noastră.
Mă rog ca tot ce există în Arhidieceză – familii, parohii, case călugărești, mișcări religioase, școli de diferite grade, asociaţii, organizații caritative sau de ajutor social – să se bucure mereu de binecuvântarea lui Dumnezeu și de bunăvoința oamenilor.
Pr. Eugen Bortoș
Cum s-a născut vocația la Sfânta Preoție?
Vocaţia mea la Sfânta Preoţie nu a venit la o dată anume pe care s-o fi consemnat sau să mi-o fi fixat în memorie. Consider că această vocaţie a fost ca o sămânţă care a încolţit şi apoi a crescut prin exemplul şi influenţa unor oameni, preoţi providenţiali, pe care bunul Dumnezeu i-a plasat pe orbita vieţii mele.
Satul meu natal, Sagna, acum în judeţul Neamţ, era în perioada copilăriei mele o filială a parohiei Tămăşeni. Primii preoţi despre care am amintiri din copilăria mea sunt Pr. Mihai Chelaru, pe atunci paroh la Tămăşeni, şi Pr. Anton Bişoc, vicar în acelaşi sat, dar cu locuinţa la Roman, făcând pastoraţie în acest oraş şi în celelalte filiale, printre care era şi Sagna.
În 1950, Sagna devine parohie, iar primii doi parohi, Pr. Iosif Trancioveanu şi Pr. Barnaba Rujanski, m-au impresionat prin bunătatea, blândeţea, modul de a se comporta şi apropierea de oamenii din sat. Primul m-a pregătit şi mi-a dat Prima Sfântă Împărtăşanie, iar cel de-al doilea m-a primit, m-a acceptat să slujesc la altar, ca ministrant. Fiecare dintre ei a turnat puţină apă, ajutând ca sămânţa vocaţiei să încolţească pentru ca mai târziu să poată creşte. Apoi, parohul Alexandru Gaewski şi prietenul său, Pr. Iacob Ferenţ, mi-au dat ultimul impuls al stadiului incipient al vocaţiei mele, trimiţându-mă la examenul de admitere pentru Seminar pe 6 august 1963, examen desfăşurat la Gherăești, judeţul Neamţ. Am fost declarat admis la acel examen, fiind repartizat ca să mă pregătesc să devin preot al Arhidiecezei de Bucureşti.
Dacă v-ați întoarce la începutul vieţii de preot, ce nu ați mai face?
Mi-ar fi plăcut să fiu întrebat ce aş face dacă ar fi posibil să mă întorc la începutul vieţii de preot! Ce nu aș mai face? Nu aș mai gândi și căuta ca ceilalți să se comporte ca mine în viață. Nu aș mai avea perioade în care să irosesc orele date de Dumnezeu pentru a munci spre gloria Sa. Nu aș mai accepta unele lipsuri în privința ordinii din ocupațiile și îndatoririle mele. Nu aș mai accepta să fiu econom, în ceea ce privește dărnicia față de cei săraci. Aș lupta mai mult și nu aș mai tolera manifestările colerice ale temperamentului meu.
50 de ani de preoție, în care v-ați trăit credința cu hotărâre în vremuri nu întotdeauna prietenoase. Cum ați caracteriza acești ani în câteva cuvinte?
Referitor la cei 50 de ani de slujire preoțească, trebuie să fac o delimitare: anii trăiți în perioada 1968-1989 și anii trăiți după 1998 și până în prezent. Până la schimbările din 1989, pot afirma că a fost o etapă a vieții mele care nu a avut nimic diferit de soarta Bisericii Catolice. Eram atent supravegheați de forțele regimului, eram chemați la colocvii cu oameni dușmănoși, se făceau presiuni pentru a ne timora sau pentru a deveni informatori și colaboratori. Numai încrederea în bunul Dumnezeu, devoțiunea către sfinți, mai ales către Mama lui Isus, ne-au susținut ca să rămânem tari în slujba Bisericii Sfinte a lui Isus. Au fost momente sau situații grele, dar cu conștiința că Dumnezeu ne-a chemat și ne-a ales, și știind că trebuie să purtăm o cruce pe urmele sfinte ale Mântuitorului, nu ne-au doborât. Știam că angajându-ne în slujba Sfintei Biserici Catolice ne-am luat o cruce grea pe umeri, dar aveam conștiința că noi am ales partea cea bună, că Domnul nu ne lasă singuri, că El pune umărul la purtarea crucii, asemenea lui Simon din Cirene.
Un îndemn pentru preoții tineri, pentru ca slujirea lor să fie rodnică!
Mulțumiți-i zilnic lui Dumnezeu pentru că v-a ales, v-a chemat și v-a susținut! Trăiți cu bucurie zilnic chemarea! Fiți preoți ai Euharistiei, ai Maicii Sfinte, ai Bisericii Catolice, ai studiului! Fiți zgârciți cu timpul vostru! Citiți cât mai mult, ca să aveți o bună cultură generală și eclezială! Să aveți mult, ca să puteți da mult! Când vă este greu, mergeți la Isus: El va fi prietenul și medicul vostru! Fiți pasionați de Mama lui Isus și Mama Preoților!
Un gând la moment aniversar!
Când am fost sfințit preot, pe iconițele pe care le-am împărțit ca amintire am pus acest citat: „Prin harul lui Dumnezeu sunt ceea ce sunt” (1Cor 15,10). Sunt convins că numai harul lui Dumnezeu m-a întărit acești 50 de ani: El m-a păstrat, m-a luminat, m-a condus. Îl rog pe bunul Dumnezeu, acum la sfârșitul cursei mele, să mă pregătească în cele ce mă așteaptă, conform planurilor Providenței! Iar Sf. Fecioară Maria, Mama Preoției mele, să pună un cuvânt favorabil la Fiul Ei, care mă va judeca, atunci când îl voi implora să aibă milă de mine, nevrednicul, și să nu se mire de „sărăcia mea” (Benedict al XVI-lea).
Pr. Isidor Mărtincă
Având în vedere întrebările care mi-au fost adresate de către revista Actualitatea creștină țin să menționez: a vorbi despre sine este foarte dificil, căci nu este ușor să intri în intimitatea vieții tale și s-o faci publică. Dar având în vedere că pentru mine și colegii mei este un eveniment deosebit, Jubileul de aur, adică 50 de ani de Sfântă Preoție, aș putea spune că nu este o laudă adresată persoanei mele, ci o mulțumire adusă lui Dumnezeu și Maicii Preacurate pentru chemarea pe care am primit-o. Pot afirma cu deosebită claritate că darul Preoției pe care l-am primit a fost cu totul deosebit. Am simțit această chemare încă din fragedă copilărie. Sigur, am căutat în viața mea să răspund la întrebarea: Cine s-a rugat pentru mine pentru a avea acest dar al chemării mele? Și mi-au venit în minte mai multe persoane: mai întâi, desigur, familia mea: părinții au fost întotdeauna alături de mine în realizarea acestei chemări și m-au ajutat chiar și în primii ani ai preoției mele. Țin să mulțumesc în această privință într-un mod deosebit bunicului Anton Chelaru, fratele Pr. Iosif Chelaru; bunicii mele Eva, născută Sescu Ambrozie; străbunicul, care a fost decorat de Regele Carol I pentru participarea la Războiul de Independență din 1877. Mulțumesc de asemenea mătușilor mele: Monica Maria Mărtincă, sora tatălui meu, călugăriță IBVM care a slujit în Argentina, Buenos Aires și a murit acolo; Sorei Francisca Vârgă, sora Pr. Francisc Vârgă, călugăriță Notre Dame care a activat în ultimii ani ai vieții în Franța, la Paris. Cred că bunul Dumnezeu le-a ascultat rugăciunea și datorită insistențelor lor m-a călăuzit în viață. Sigur că pe cei pomeniți mai sus îi amintesc în rugăciunile mele ca bunul Dumnezeu să îi facă părtași de odihna veșnică!
V-ați întrebat vreodată: „Dacă nu aș fi devenit preot, ce-ar fi fost viața mea?”
Când am început liceul, la stat, mi-am propus: dacă nu reușesc să intru în Seminar, cu toate insistențele mele, după terminarea liceului, aș alege să mă înscriu la Facultatea de Medicină și să mă fac medic. Nu știu cum s-ar fi desfășurat viața mea în această postură.
Vreau să menționez un lucru: în ciuda drumului crucii preoțești pe care fiecare dintre noi, preoții, trebuie să-l parcurgem în viață, nu mi-a părut rău niciodată că am ajuns preot; din contra, îi mulțumesc Domnului și Maicii Preacurate pentru toate bucuriile și harurile primite în timpul acestor 50 de ani de preoție.
Câteva momente cheie ale acestor 50 de ani de slujire preoţească!
Îmi amintesc cu plăcere că în timp ce eram prosternați la Sfânta Liturghie în care episcopul, de pioasă amintire, Petru Pleșca ne-a hirotonit preoți, în timpul Litaniei tuturor sfinților, i-am cerut Domnului să mă călăuzească în viața de preot și să mă ajute. Printre altele, am cerut într-un mod deosebit harul de a propovădui cu eficacitate Cuvântul lui Dumnezeu. Și sigur, nu fără muncă și străduință, m-a ajutat Marele Preot, Domnul nostru Isus Cristos să propovăduiesc Evanghelia, cuvântul sacru, prin cuvânt, în scris și fapte. Pentru aceasta îi mulțumesc Lui pentru toate roadele mele în această privință.
Ce modele de sfințenie v-au călăuzit?
Modelele propuse în seminar și apoi de magisteriul Bisericii. Și anume, într-un mod deosebit, evlavia către Preasfânta Fecioară Maria, către Sfântul Iosif, soțul Preacuratei, patronul Seminarului nostru de la Iași, și apoi modelele propuse de către superiorii noștri. În anii seminarului nostru erau citite foarte des, mai ales la lectura spirituală, viețile sfinților: Pius al X-lea Papă, Jurnalul Papei Ioan al XXIII-lea, actualmente sfânt, viața Sf. Ioan Vianney. Dar într-un mod deosebit, țin să amintesc de modelele pe care le-am văzut în superiorii noștri. Desigur, toți au fost modele, nu pot reproșa niciunuia că nu a fost la înălțime, dar într-un mod deosebit l-am apreciat și am căutat să-l imit pe rectorul nostru Pr. Anton Trifaș, profesor de Teologie morală, și cum îl numea un coleg de-al nostru mai mare, „Doctor practicus”. Sigur, înaintea ochilor mei, și astăzi stă profesorul de dogmatică Pr. Rafael Friedrich, numit de noi „Doctor Angelicus”, om foarte capabil, om virtuos, cu o spiritualitate deosebită. Dumnezeu să le dăruiască lumina cea veșnică!
De ce credeți că astăzi sunt tot mai puține vocații la Sfânta Preoție?
Pentru că nu mai sunt copii în familii, așa cum erau odinioară. Motivele acestei mari lipse de familii numeroase sunt multiple. Nu este cazul acum să le dezbatem. Un al doilea motiv pentru scăderea chemărilor la viața preoției și la viața consacrată sunt consecințele vieții capitaliste pentru confesiunea noastră catolică. Deși au plecat foarte mulți catolici în străinătate, în Apus, se întorc cu idei foarte ciudate despre Biserica noastră catolică și nu promovează valorile creștine catolice din țările Occidentului european.
Un gând la moment aniversar!
Ce aș putea spune la acest aniversar, decât să-i îndemn pe cei din urma noastră, cucernicii preoți confrați, să stăruiască în propovăduirea Cuvântului lui Dumnezeu, care trebuie însoțit mereu și mereu de rugăciune; să promoveze evlavia către Preasfânta Fecioară Maria și sfinții patroni. În această privință aș putea spune, nu pentru a mă ridica pe soclu, ci pentru a-i îndemna pe confrați, că mereu am o evlavie deosebită către Preacurata, căci mereu mi-am dat seama de ocrotirea Ei în toată această viață preoțească, vizitând multe locuri de pelerinaj dedicate Ei. Zilnic o cinstesc, cu foarte mici scăpări, cu recitarea Sf. Rozariu. Dumnezeu să ocrotească familiile noastre catolice, leagănul chemărilor noastre la Sfânta Preoție, și să le dea lumina veșnică superiorilor noștri răposați și celor răposați din familiile noastre.
Interviu realizat de Cristina Șoican
Actualitatea creștină, anul XXIX, nr. 8/2018, p. 8-11.
