Ca în fiecare an, soarele arzător al miezului verii luminează și încălzește zilele lunii august. În această lună, Biserica ne semnalează și ne concentrează atenția, în liturghie, asupra „Paștelui Mariei”, care în Ridicarea ei la cer, cu trup și suflet, ni se revelează ca o „femeie îmbrăcată în soare”. Ea vine să lumineze și să încălzească cu iubirea ei maternă inimile noastre, ale copiilor ei, pentru ca sufletele noastre să fie îndreptate spre cer, unde ea ne-a precedat și unde ne așteaptă, pentru a ne face să gustăm deliciile cerești și eterne ale iubirii lui Dumnezeu.
Sărbătoarea Adormirii Maicii Domnului este o sărbătoare plină de bucurie. Ea completează și încununează viața Mariei. Ea ratifică promisiunea că, atunci când casa noastră pământească este demolată, Domnul ne pregătește un loc în care să locuim pentru totdeauna. Ca atare, această sărbătoare este sărbătoarea propriului nostru viitor, pe care Dumnezeu ni-l rezervă.
Este ziua care invită pe fiecare cinstitor al Maicii Domnului să se unească în cântarea ei de preamărire a lui Dumnezeu: Magnificat anima mea Dominum, „Sufletul meu îl preamărește pe Domnul” (Lc 1,46-56). Și nu doar ziua de 15 august ne oferă această posibilitate. În fiecare zi putem să privim spre cer, „în sus”, pentru ca privirea și inima să contemple în slava cerului cea mai frumoasă Femeie.
Maria ridicată la cer cu trupul și sufletul ne amintește că acesta este destinul nostru, aceasta este destinația noastră. Și de aceea Maria este pentru fiecare dintre noi un „semn sigur de speranță”, pentru că privind-o începem să înțelegem care va fi soarta noastră.
Evanghelia sărbătorii ne face să citim un pasaj din evanghelistul Luca, în care este relatată întâlnirea dintre Maria și verișoara sa Elisabeta, care dă naștere unui imn minunat. Este o întâlnire în care efectul secundar se numește bucurie:
„Iată, când a ajuns gasul salutului tău la urechile mele, a tresăltat de bucurie copilul în sânul meu” (Lc 1,44), spune Elisabeta, iar Maria răspunde: „Sufletul meu îl preamărește pe Domnul.”
Semnul distinctiv că suntem făcuți pentru Cer poate fi văzut în bucuria pe care o simțim și o purtăm în suflet. „Un creștin ori este purtător de bucurie, ori nu este creștin” (citat atribuit Fericitului Iuliu Hossu). Dar nu bucuria zâmbetelor, ci bucuria de a ști că cineva este definitiv iubit. Este bucuria celor care pot vedea că Dumnezeu „îi dă jos pe cei puternici de pe tronurile lor și îi înalță pe cei smeriți”.
El îi face pe cei umili să înțeleagă lucrurile și îi încurcă pe cei mândri. El îi umple de bunuri pe cei care se recunosc săraci și îi lasă cu mâinile goale pe cei care se cred bogați.
Prin urmare, sărbătoarea centrală a lunii august, ca un al doilea Paște, luminează destinul nostru cu o lumină de speranță.
Dar această lumină nu este doar o lumină care ne vorbește despre lumea de dincolo, este o lumină care ne vorbește despre „aici și acum”. De fapt, tocmai gândindu-ne la Maria, întreaga noastră viață capătă acum o nouă profunzime. Prin urmare, Dante avea dreptate să spună despre Maria: „Tu ești un izvor viu de speranță” (cf. Paradisul, Cântarea XXXIII).
Ceea ce ne impresionează în această scenă a întâlnirii celor două verișoare este faptul că Maria cântă.
O Femeie căreia îi place să cânte și să jubileze.
Maria cântă Magnificat, „Sufletul meu îl preamărește pe Domnul”.
Magnificat este și un adevărat imn. Sfântul Luca pune textul pe buzele Mariei, ceea ce ne învață multe despre această Femeie.
Cântarea ei nu este un jurnal personal, intim. Este o istorie cântată!
Maria nu se laudă cu ce a făcut ea, ci cu ceea ce a făcut Dumnezeu în ea. Aceasta este cheia cântării ei: totul vine de la Domnul, iar ea devine transparentă pentru harul său.
Ea spune: lucrurile merg bine pentru poporul nostru. Ceea ce am sperat timp de secole s-a împlinit. Nu am suferit și nu ne-am rugat în zadar. Acum trăim un sfârșit și un început. S-a terminat cu această îndelungată mizerie. Dezordinea nedreptății se termină aici. Profeții sunt în sfârșit îndreptățiți. Cei umiliți sunt ridicați și cei mândri sunt umiliți.
Totul revine în matca corectă.
Tocmai acestea le cântă Maria. Ea își compune cântecul enumerând cele mai frumoase texte din cărțile vechi. Ea adună versuri din Samuel și din cartea Psalmilor. Acesta este modul în care ea își creează poemul. Nu este o expresie individuală a unui sentiment individual. Ea dă un limbaj și un ton unui cântec pentru un popor întreg. Maria este o solistă. Ea cântă pentru poporul adunat al lui Israel.
Cântarea ei se aude și dincolo de orice graniță: „Fiecare generație mă va numi fericită.” Așadar, este destinată și tuturor generațiilor de oameni.
Maria cântă o „Internațională” biblică. Toți oamenii care vor deveni vreodată și oriunde în lume creștini vor putea să cânte acest imn la fiecare mare ocazie.
Nu poate fi acesta și sensul sărbătorii pe care o celebrăm la 15 august? Fiecare persoană care cântă aceste cuvinte, fiecare persoană care trăiește din aceste cuvinte, este acasă cu Dumnezeu. Se pare că Dumnezeu este un iubitor perfect de muzică. Inima sa se deschide la fiecare cântec despre „un cer nou și un pământ nou” (Ap 21,1), exact așa cum El a intenționat.
Maria cântă Magnificat! Sună chiar bine în cer, dar și aici pe pământ. Oricine ar plasa această cântare într-un alt context decât cel al Bisericii și al liturghiei ar putea să o transforme imediat într-o cântare de protest revoluționară.
Dumnezeul lăudat de Maria este un Dumnezeu care îi doboară pe conducători și pe cei mari ai lumii de pe tronurile lor și îi înalță pe cei umili, pe cei neînsemnați, care nu contează. Pe cei flămânzi îi copleșește cu daruri, iar pe cei bogați îi lasă cu mâinile goale.
Magnificat începe și se încheie cu binecuvântare. În orice caz, schimbarea care s-a produs pentru Maria – și pentru noi – a fost una de binecuvântare și afirmare, știind că, atunci când Dumnezeu vine să ne viziteze, toate inimile noastre sunt transformate și unite cu inima sa.
Dragi cititori ai revistei Actualitatea creștină, să nu lăsăm Magnificat-ul să rămână doar un text frumos în paginile Scripturii. Să-l facem cântarea noastră zilnică. Să ne alăturăm Mariei în această laudă vie, care dă sens vieții și ne ține ancorați în Dumnezeu. Când sufletul cântă cu adevărat Magnificat, lumea se schimbă. Încet, dar sigur, prin fiecare inimă recunoscătoare.
† Aurel Percă
Arhiepiscop Mitropolit de București
Editorial – Actualitatea creştină, nr. 8/2025, Anul XXXVI, p. 3-4.
