Meditațiile unui grup de studenți
ai Facultății de Teologie Romano-Catolică din București
Stațiunea I: Isus este osândit la moarte
Asta mă face să mă gândesc că s-a făcut o mare nedreptate. Și pentru ce? Pentru că Isus ne-a iubit atât de mult încât nu s-a apărat. Asta mă face să reflectez mai mult asupra mea și asupra tuturor atitudinilor în care eu mă consider nedreptățită din cauza a cine știe ce nimicuri. Dar, oare, dacă aș fi fost în locul lui Isus, cum aș fi reacționat? Sincer! Nu am găsit încă răspunsul, dar știu și conștientizez cât de mărunte sunt supărările mele și cât de mari sunt lacrimile pe care le vărs pentru ele. Lacrimi ca acestea Isus nu a arătat, ci a primit condamnarea nedreaptă cu demnitate. Isus este și va rămâne un exemplu de răbdare, de acceptare și de iubire. (Catinca Țurcan)
Stațiunea a II-a: Isus ia crucea pe umeri
Asta mă face pe mine să-mi dau seama cât sunt de alintată. Și-i mulțumesc lui Dumnezeu pentru asta, pentru că, prin părinții mei, a știut întotdeauna să-mi ia cele mai grele poveri de pe umeri și să le poarte cu demnitate. Mi se pare și mie, uneori, că am o cruce grea de dus, dar asta se întâmplă pentru că sunt ignorantă și nu văd crucile altora… și, mai cu seamă, pentru că uit de crucea lui Isus… Ce dulci sunt momentele mele de suferință de îndată ce mă gândesc la patimile lui Cristos și la demnitatea cu care el a îndurat cele mai cumplite umilințe și chinuri. Să tac! Vreau să tac mai mult! Până acum m-am răzvrătit de câte ori am considerat că mi se face o nedreptate. Mi-am luat singură apărarea, m-am folosit de inteligență și de dibăcia cuvintelor… Vreau să tac. Nu eu sunt cea care știe să-și facă dreptate și nici cea care știe să facă asta. Și irosesc prea multă energie crezând că pot să-mi fac dreptate… în loc să iau crucea pe umeri… cu demnitate! (Anca Bejan)
Stațiunea a III-a: Isus cade întâia oară sub povara crucii
Asta mă face pe mine să-mi dau seama că nu e nimic rău în cădere. Mereu mi-a fost rușine să cad, să nu se vadă că sufăr, ca nu cumva să se bucure alții. Isus cred nu doar că n-a avut nicio problemă din cauza asta, dar cred că și-a purtat suferința cu demnitate. Isus îmi prezintă exemplul său viu că o cădere este necesară pentru a căpăta forțe noi și exemplul viu că după fiecare cădere există o ridicare! (Anca Bejan)
Stațiunea a IV-a: Isus o întâlnește pe Maica sa îndurerată
Pentru mine aceasta înseamnă să văd o întâlnire caracterizată de tăcere, fără gesturi de exteriorizare, cu o privire mută, cu întrebări fără răspuns, cu un DA al mamei și al Fiului. Ajunge o privire și Isus își continuă drumul. În timpul vieții publice a lui Isus, Maria a stat retrasă pentru a lăsa loc nașterii noii familii a lui Isus: familia discipolilor săi. A stat în umbră când Isus a spus către discipoli și către popor: „Iată mama și frații mei” (Mt 12,50). Acum, când poporul i-a cerut moartea, iar discipolii au fugit, Maria a rămas. Acum se vede angajamentul Mariei când a spus: „Fie mie după cuvântul tău” (Lc 1,38). Maria este mama lui Isus atât după trup cât și după suflet.
Acum văd ce înseamnă iubirea dintre mamă și fiu. În ochii Mariei se adună lacrimile tuturor mamelor pentru fii lor. O văd pe mama pe care am părăsit-o după ce am terminat școala, o văd pe mama din poezia lui Coșbuc, o văd pe mama lui Bădița Vasile din Amintirile lui Creangă, văd toate mamele care și-au pierdut copiii în războaie.
Eu sunt atât de absorbit de alte lucruri, de activități care îmi răpesc libertatea și bucuria, încât simt că nu particip la acest moment cu o încărcătură emoțională aparte. Isuse, aș vrea să te rog să mă ajuți să fac ordine în viața mea, să pot să te găsesc și să te observ în suferința celui de lângă mine. Aș vrea să o rog pe Maica Domnului să mă ajute să înțeleg că viața fără EL este o cale a crucii fără sens. Să rămân un copil bun al EI. (Marian Darie)
Stațiunea a V-a: Simon din Cirene îl ajută pe Isus să-şi ducă crucea
Mă gândesc dacă l-as fi ajutat și eu… din câte mă cunosc, încă nu am un răspuns… Nu cred că aș fi fost pregătită să o fac atunci. Dar acum oare sunt pregătită să ajut pe cineva fără să cer ceva la schimb, fără să-mi fie frica? Simon a avut atâta curaj pentru a putea ajunge acolo… Cred că dacă nu am încercat până acum să ajut, voi încerca de acum încolo. Voi încerca, în timp ce îmi duc crucea mea, să-l ajut și pe cel de lângă mine: un sfat, o încurajare, orice…, chiar și o privire, un zâmbet îl ajută pe cel de lângă mine să plece mai departe… Isus a primit ajutorul și forța pentru a merge mai departe. Trebuie să ajut și să mă las ajutată. (Rodica Manea)
Stațiunea a VI-a: Veronica șterge cu o marama fața lui Isus
„Din partea ta îmi spune inima; Căutați fața mea! Eu caut Doamne fata Ta. Nu îți ascunde fața de la mine” ( Ps 26.8-9)
Mă gândesc la misiunea pe care Isus mi-a încredințat-o, ca medic, de a fi eu Veronica. Asemenea lui Isus care și-a imprimat chipul plin de răni și suferințe pe marama Veronicăi, așa suferința fiecărui bolnav se întipărește în inima, în sufletul meu. Este o misiune grea, dar și minunată, care naște întrebări la fiecare pas. Oare, am eu curajul Veronicăi să înfrunt orice obstacol al vieții, chiar pe mine însămi, și să-l ajut pe cel bolnav si suferind? Oare am făcut eu tot ce mi-a stat în putere pentru a alunga de pe chipul aproapelui meu toată durerea, toată suferința și a-i reda demnitatea umană?
Te rog, Doamne, da-mi curajul Veronicăi: fă să mă apropii cu uimire și respect de chipul aproapelui meu pentru ca numai așa voi descoperi Chipul Tău. Îți mulțumesc, Doamne, pentru că m-ai ales să fiu Veronica și ajuta-mă să duc aceasta misiune până la capăt. (Monica Nițu)
Stațiunea a VII-a: Isus cade a doua oara sub povara crucii
Asta mă face să mă gândesc la gravitatea propriilor mele păcate, chiar și la cele mai mici și neînsemnate, pentru că și acestea îngreunează și mai mult crucea pe care Isus a trebuit să o poarte. Mă întreb: oare, ce aș putea face eu ca să o ușurez? Pot face mai multe fapte bune, pot ierta mai des, pot fi mai bună cu cei din jurul meu? Da, cred că astfel aș putea ușura crucea care îl apasă și îl doboară sub greutatea sa. (Catinca)
Stațiunea a VIII-a: Isus le mângâie pe femeile din Ierusalim care plâng
Aici încep direct cu ,,NU MĂ PLÂNGEȚI PE MINE, ci plângeți-vă pe voi și pe copiii voștri”. Câtă putere psihică să fi avut Isus, câtă? Eu cred că dacă eram acolo, le lăsam să mă plângă… În stațiunea aceasta realizez cât de puternic poate fi un om, deși era într-un timp al necazului: cărându-mi mie păcatele, tot la mine se gândea. Oare eu pot face asta: având problemele mele, să mă încarc și cu ale celorlalți? Oare pot să primesc eu pe cineva în brațele mele fără a mă gândi „Și cu mine ce se întâmplă, dar hai să-l ajut întâi pe el”? Dacă mă străduiesc măcar acum, în timpul postului, voi avea și răspunsul… (Rodica Manea)
Stațiunea a IX-a: Isus cade a treia oară sub povara crucii
El și după a treia cădere tot s-a ridicat. Asta da forță fizică și psihică! Cât de mult să-L iubești pe Dumnezeu ca să continui? Cât de mult să mă iubești pe mine, Isuse? Eu cred că muream de la prima cădere. Chiar vorbeam la un curs despre iubirea de aproapele. Răspunsul meu a fost: depinde și cât de mult m-a făcut să sufăr ca să-l pot iubi în continuare. Acum îmi dau seama că Isus, deși a fost bătut, batjocorit, tot m-a iubit necondiționat. Dacă o singură persoana mă respinge, eu sufăr cât pentru o sută. Dar Isus… Deși El este Dumnezeu, eu cred că și el a avut sentimente, ca și mine. Dar toate sentimentele lui s-au canalizat spre bine. Oare voi putea ajunge și eu așa, să nu urăsc, indiferent de greșelile pe care mi le-a făcut cel de lângă mine? Oare aș putea iubi pe toată lumea, indiferent de răspunsul lor? Aș vrea să reflectez la toate persoanele pe care le urăsc sau pentru care nu am niciun fel de sentimente sau la persoanele pe care am susținut că le iubesc, dar am plecat de lângă ele! Nu cer un răspuns chiar acum. Aștept. Oare le-am iubit vreodată, deși am plecat? Dumnezeu a făcut toate acestea fără a se gândi dacă primește o răsplată pentru că mă iubește. Realizez ca ar trebui să iubesc orice om. Chiar daca suntem diferiți, suntem frați. (Rodica Manea)
Stațiunea a X-a: Isus este dezbrăcat de haine
Asta pe mine mă face să mă gândesc la zicala: „Haina îl face pe om”. Haina îi dă omului poziția socială, îl face să fie „cineva”. Dezbrăcat în public, Isus devine un nimeni, un marginalizat, un om disprețuit de toți. Momentul dezbrăcării îmi amintește de alungarea din Rai. Chipul și asemănarea lui Dumnezeu, strălucirea lui Dumnezeu se reflectă mai puțin în omul păcătos care acum se vede gol și se rușinează. Isus dezbrăcat îmi amintește că noi toți ne-am pierdut prima haină, adică strălucirea lui Dumnezeu și demnitatea de copii ai săi. Prin gesturi și cuvinte și eu îl pot desconsidera pe semenul meu. De asemenea, ochii mei pot goli de mister un semen de-al meu. Pentru un creștin, trupul omului, făcut după chipul și asemănarea lui Dumnezeu, este un templu al Domnului. Orice ofensă adusă demnității umane este un sacrilegiu. Te rog, Doamne, să mă ajuți să nu profanez templul Tău. (Marian Darie)
Stațiunea a XI-a: Isus este răstignit pe cruce
„Iar eu, când voi fi înălțat de la pământ, îi voi atrage pe toți la mine. ” (In 12,32)
Mă gândesc la iubirea pe care Dumnezeu a avut-o pentru noi dăruindu-ni-l pe fiul său Isus, pentru răscumpărarea păcatelor noastre. Mă gândesc cum am răspuns eu la această iubire? De câte ori prin vorbele, prin faptele mele l-am dezamăgit pe aproapele meu? Cum se spune, cuvintele pot fi balsam sau otravă pentru cel de lângă noi.
Ajuta-mă, Doamne, să răspund cu iubire la ură și dușmănie, să învăț să iert, să învăț să te iubesc iubindu-l pe cel de lângă mine. (Monica Nițu)
Stațiunea a XII-a: Isus moare pe cruce
Asta mă face pe mine să meditez la trecerea aceasta de care ne temem cu toții. Mă rog, nu știu despre voi, dar eu mă cam tem. Și știu de ce mă tem: pentru că nu am liniște și pace în suflet. Aș vrea să am pace în suflet, să pot să fiu oricând gata de marea întâlnire… Mi-e frică să călătoresc cu avionul și atunci când s-a întâmplat prima dată mi-am făcut un fel de testament, am avut grijă să-i spun surorii mele că-i las ei toate rochițele… Apoi mi-am luat „la revedere” de la toți cei dragi. Nu în adevăratul sens al cuvântului, dar am avut grijă să le spun cât îi iubesc și să ne despărțim în pace. Am ajuns cu bine la destinație, după cum vă e lesne de înțeles, apoi am pierdut exercițiul. Am mers deja de multe ori cu avionul și m-am mai relaxat: nu m-am mai împăcat cu cei dragi de fiecare dată… Și-mi lipsește acest sentiment de pace! (Anca Bejan)
Stațiunea a XIII-a: Isus este coborât de pe Cruce
Pentru mine aceasta înseamnă să mă gândesc la Maica Îndurerată a lui Isus, care ține în brațele sale trupul Dumnezeiescului ei Fiu și privește cu durere rănile din care încă mai curge sânge.
Ce aș putea să spun pentru a alina durerea unei mame? Ce cuvinte pot mângâia pe cineva atunci când pierde un copil? Isus m-a implicat și pe mine pentru că El a murit ca eu să primesc viață. În Postul Mare se vorbește despre Cruce. Crucea este plină de taină și greu de înțeles. Pătrunde ea în inima și în mintea mea? Înțeleg eu sensul și valoarea ei? Eu, care sunt capabilă mai mult de o iubire în interes propriu decât de o iubire adevărată. Eu, care cred că pentru a primi iertare este suficient să iubesc, să fac bine. Eu fac asta, dar mai mult pentru că așa trebuie, pentru a fi mulțumită de mine. Sunt de fapt victima unei ideologizări a binelui. Eu, care nu mă port prea frumos cu cei dragi atunci când am probleme și fac asta pentru că știu că ei mă înțeleg și mă iubesc oricum. Uneori mă gândesc și la despăgubiri din partea celor care m-au făcut să sufăr. Doar sub forma unei satisfacții morale.
Sunt departe de ceea ce ar vrea Isus de la mine. Gândul că El a murit pentru mine la fel ca pentru oricine de pe acest pământ trebuie să mă facă să mă port altfel. Să încerc să-mi iau Crucea fiecărei zile și să o port cu iubire. Acea iubire adevărată pe care nu o am. Îl văd pe Isus în brațele mamei sale și îmi doresc ca iubirea lui Dumnezeu Tatăl să mă atingă și să-mi îngăduie să ies din mine însămi. Să-l cobor pe Isus de pe Cruce și în inima mea, să-L țin în brațele mele, să fac primul gest de tandrețe, de iubire, un gest cu totul gratuit. Să am o inimă sinceră și purificată în care începe să pătrundă o iubire adevărată.
O rog pe Mama lui Isus și a mea să-i țină în brațele sale pe toți oamenii disprețuiți, marginalizați, excluși.
O rog pe Maica Sfântă să mă ajute și pe mine să țin în brațe oamenii căzuți. Prin gândurile, cuvintele și faptele mele să arăt că suferința și moartea lui Isus au rodit și nu au fost în zadar.
Maică Sfântă Îndurerată, dobândește-ne iertarea păcatelor! (Maria Darie)
Stațiunea a XIV-a: Isus este înmormântat
Asta mă face să spun că mi-aș dori ca inima mea să nu fie un mormânt întunecat și rece. Să am o inimă purificată, plină de iubire adevărată, pentru a fi un loc primitor pentru Trupul lui Isus primit în Sfânta Taină a Euharistiei. I-aș face o mare bucurie dacă m-aș împărtăși mai des. Îl rog pe Isus să mă ajute să fiu vrednică de a-l primi cu umilință și evlavie. Să rămână cu mine mereu pentru că numai atunci sunt puternică și pot să înving orice încercare. Să mă ajute să nu fiu falsă. Să merg pe drumul care mi-a fost dat în această viață. Să am inima milostivă și ochii deschiși pentru a-L vedea în oamenii necăjiți, care chiar au nevoie de ajutor. Să pot fi un prieten adevărat pentru ei care-i tratează cu iubire,respect și înțelegere. Ar fi total nepotrivit să plâng în fața mormântului fără să-mi propun să încerc să-L urmez pe Isus pe drumul Crucii de zi cu zi în viața oamenilor. Chiar dacă pare totul pierdut și simțim că moartea ne-a spulberat visurile și mormântul ne-a înghițit speranțele, să o rugăm pe Mama lui Isus și Mama noastră să ne ajute să distingem în bezna existenței, Lumina Învierii. (Maria Darie)
Unde este, moarte, ghimpele tău? (1 Cor 15, 54-55)
De ce-l căutați pe Cel viu printre cei morți? Nu-i aici, a înviat! (Lc 24, 5-6)
