Întâlnirea cu teologul american Christopher West la Mănăstirea Carmelitană, în 11-13 septembrie 2026, ne-a readus în fața ochilor poate cea mai ambițioasă și completă operă de antropologie teologică: Catehezele despre iubirea umană ale Sfântului Ioan Paul al II-lea.
Complexitatea acestei lucrări a dat naștere la multe dezbateri. Unii au considerat că opera ar fi doar un compendiu de etică sexuală, alții că ar fi o abordare prea filosofică a temei iubirii umane.
Teza centrală este simplă și radicală. Trupul uman nu este un accesoriu al persoanei, ci o constituie. Atât folosirea trupului, cât și ceea ce el exprimă este teologie. O voi arăta, pe scurt, în trei puncte.
Trupul este în și prin sine limbaj, calea dăruirii de sine, mod înnăscut de comunicare. Sfântul Ioan Paul al II-lea apelează la adjectivele de nupțial și conjugal pentru a arăta că omul se dăruiește prin trup și cu trupul. Expresia cea mai concretă a dăruirii este uniunea conjugală dintre soț și soție, însă dăruirea se află la baza oricărei iubiri umane autentice. Trupul nu este ambalajul persoanei. Trupul vorbește. Gramatica sa cea mai profundă ajunge la izvorul iubirii și vieții, Sfânta Treime, modelul desăvârșit al totalei dăruiri de sine. În această optică a totalei dăruiri, actele sexuale care contrazic logica dăruirii de sine denaturează semnificația firească, genuină a trupului.
Catehezele ne vorbesc despre singurătatea originară. Adam este singur înainte de crearea Evei. Această singurătate nu se referă înainte de toate la traiul solitar, cât la calea de a se descoperi pe sine însuși. În singurătate, Adam își dă seama că este diferit, că nu găsește o ființă pe potrivă printre celelalte viețuitoare. În singurătate devine conștient de propria sa interioritate. Așa descoperă că este subiect, nu obiect. Numai cine se regăsește pe sine în singurătate, devine capabil de dăruire autentică, deoarece omul dăruiește înainte de toate amprenta sa sufletească.
Catehezele ne vorbesc despre unitatea originară. Adam o descoperă pe Eva ca „os din oasele mele și carne din carnea mea” (Gen 2,23). Este momentul unității originare. Cuvintele primului om exprimă bucuroasa recunoștință de a avea un ajutor pe potrivă. Două ființe diferite se descoperă una pentru alta, în reciprocitate. Descoperă că, deși diferite, sunt chemate la comuniune nu la înfruntare, la conflict. Unitatea originară nu abolește diferența dintre bărbat și femeie, dimpotrivă, o duce la împlinire. Diferența sexuală exprimată de trupul bărbătesc și trupul femeiesc este semnul chemării la comuniune înscris în creație. Păcatul a dus la alterarea și pierderea plinătății comuniunii.
Pentru Sfântul Ioan Paul al II-lea, întreaga viață creștină este un proces de recuperare a semnificației trupului ca dar, care implică faptul de a nu reduce nici trupul propriu, nici al aproapelui la stadiul de obiect. Teologia trupului nu este un compendiu de etică sexuală, ci o cale de a descrie scopul vieții creștine. Mântuirea trupului este mântuirea persoanei.
Pentru Sfântul Ioan Paul al II-lea, întreaga viață creștină este un proces de recuperare a semnificației trupului ca dar.
Pr. Fabian Măriuţ
Actualitatea creştină, nr. 11/2026, Anul XXXVII, p. 22.
