„Pentru toate există o vreme şi un timp, pentru toate cele plăcute sub ceruri.” (Qoh 3,1)
Toamna nu vine niciodată dintr-odată. Vara își prelungește pașii în primele zile ale lui septembrie, lumina devine mai blândă, diminețile mai răcoroase, iar natura începe să ne vorbească despre trecerea timpului. Calendaristic, septembrie ne așază în pragul toamnei; astronomic, ea începe odată cu echinocțiul din 22 sau 23 septembrie, când ziua și noaptea ajung aproape egale. Între aceste două repere se află un timp de trecere: de la vacanță la activitate, de la zilele lungi ale verii la ritmul mai așezat al toamnei, de la odihnă la noi începuturi.
Pentru mulți dintre noi, septembrie seamănă cu un început de an. Se redeschid școlile, familiile își regăsesc ritmul, se reiau proiectele și activitățile, iar comunitățile noastre parohiale își redeschid treptat drumurile pastorale. Este luna în care ne întoarcem la ceea ce avem de făcut, dar și luna în care putem privi cu sinceritate la ceea ce am făcut până acum.
Cuvintele Ecleziastului capătă în toamnă o frumusețe aparte: „Timp pentru a te naște și timp pentru a muri, timp pentru a sădi și timp pentru a smulge ceea ce s-a sădit; timp pentru a plânge și timp pentru a râde…” (Qoh 3,2-4). Natura pare să repete în fiecare an această pagină a Scripturii. A fost un timp al înmuguririi, un timp al florilor, un timp al creșterii, iar acum vine timpul roadelor și al recunoștinței.
Noi, oamenii, am vrea adesea ca totul să se întâmple repede. Trăim într-o lume a vitezei și ne este tot mai greu să așteptăm. Toamna ne învață însă răbdarea. Strugurii nu devin vin într-o singură zi, iar viața noastră nu poate fi grăbită fără a pierde ceva din profunzimea ei. Există un timp pentru a semăna și un timp pentru a culege, un timp pentru a munci și un timp pentru a ne opri. Poate că avem nevoie să redescoperim timpul lui Dumnezeu.
Toamna ne vorbește și prin frunzele care cad. Privim cu o ușoară melancolie cum verdele se schimbă, iar copacii se golesc treptat. Și totuși, o frunză care cade nu înseamnă că arborele moare. În aparenta pierdere se pregătește viață nouă.
Și în viața noastră există lucruri care trebuie să cadă: orgolii, resentimente, obiceiuri care ne fac rău, temeri, atașamente sau planuri de care ne-am legat prea mult. Nu orice pierdere este o înfrângere. Uneori, Dumnezeu îngăduie să se închidă o ușă pentru ca noi să vedem o altă cale. Uneori trebuie să se golească ceva în noi pentru a face loc unui dar nou.
De aceea, începutul toamnei poate deveni un timp al unui sincer examen interior: Ce trebuie să păstrez? Ce trebuie să schimb? Ce trebuie să las să cadă? Ce trebuie să încep?
Poate că nu avem nevoie de hotărâri mari. Uneori este suficient un pas mic și adevărat: să reluăm rugăciunea, să cerem iertare sau să oferim iertare.
După lunile de vară, septembrie ne readuce la muncă și la responsabilități. Dar întoarcerea la activitate nu trebuie să însemne întoarcerea la agitație. Încă din primele pagini ale Scripturii găsim alternanța dintre lucrare și odihnă, iar Isus le spune apostolilor întorși din misiune: „Veniți deoparte, numai voi, într-un loc pustiu, și odihniți-vă puțin!” (Mc 6,31).
Câtă delicatețe! Omul nu poate dărui la nesfârșit dacă nu știe și să primească. Poate că avem nevoie să redescoperim arta opririi: timp pentru familie, pentru rugăciune, pentru o conversație adevărată, pentru tăcere. Într-o lume mereu conectată, liniștea este o formă de libertate.
Septembrie este și începutul unui nou drum pastoral. După perioada de vară, parohiile își reiau cateheza, pregătirea pentru sacramente, întâlnirile cu copiii și tinerii, activitățile de formare și inițiativele de solidaritate. Dar, înainte de a ne întreba ce vom face, merită să ne întrebăm de la Cine pornim.
Pornim de la Cristos.
Totul în viața Bisericii își găsește izvorul în întâlnirea cu El: rugăciunea, sacramentele și slujirea aproapelui. Un nou an pastoral nu este doar un calendar nou, ci o ocazie de a porni din nou de la Cristos și de a merge împreună.
În septembrie începe și un nou an școlar. Pentru copii și tineri este un timp al descoperirilor; pentru părinți, un nou exercițiu de încredere; pentru profesori, o nouă misiune. A educa înseamnă mai mult decât a transmite cunoștințe. Înseamnă a ajuta un om să descopere adevărul, binele și frumusețea. De aceea, să-i însoțim pe copii nu doar cu rechizite și sfaturi, ci și cu rugăciune.
Toamna este și timpul roadelor. În sate și în podgorii, culesul strugurilor este o sărbătoare: ciorchinele copt este rezultatul unei munci îndelungate, al răbdării, al ploii și al soarelui, al grijii omului și al darului Creatorului.
Privind aceste roade, putem pune o întrebare despre propria viață: Ce rod aduce viața mea? Nu doar ce am realizat, ci ce am devenit. Mai bun? Mai răbdător? Mai atent la cel care suferă? Mai statornic în credință?
Sfântul Paul numește roadele Duhului „iubirea, bucuria, pacea, răbdarea, bunătatea, generozitatea, fidelitatea, blândețea și înfrânarea” (cf. Gal 5,22-23). Acestea sunt adevăratele noastre recolte.
Toamna se caracterizează prin melancolie, dar nu este tristețe. Ea ne invită la contemplare, recunoștință și speranță. Frunzele cad, dar copacul rămâne. Pentru creștin, aceasta este mai mult decât o metaforă: credința în Cristos mort și înviat ne învață că niciun sfârșit nu are ultimul cuvânt.
De aceea, mesajul lui septembrie poate fi acesta: nu este niciodată prea târziu să o luăm de la capăt. Să o luăm de la capăt cu Dumnezeu, cu familia și cu aproapele, păstrând ceea ce este bun și făcând loc pentru ceea ce Dumnezeu dorește să crească în noi.
Dragi cititori ai revistei Actualitatea creștină,
Vă doresc ca această toamnă să fie pentru fiecare un timp al roadelor bune, al păcii în familie, al bucuriei simple și al unei credințe reînnoite.
Copiilor și tinerilor le doresc un an școlar frumos, părinților răbdare și înțelepciune, profesorilor puterea de a forma nu doar minți, ci și caractere, iar tuturor curajul de a privi înainte cu speranță.
Vă doresc ca Dumnezeu să binecuvânteze această toamnă, familiile noastre, școlile și parohiile noastre! Iar atunci când vom vedea frunzele desprinzându-se de ramuri, să nu privim doar la ceea ce cade, ci și la ceea ce Dumnezeu pregătește. Pentru că, în planul Lui, fiecare toamnă poartă în taină promisiunea unei primăveri.
Cu rugăciune și binecuvântare,
† Aurel Percă
Arhiepiscop Mitropolit de București
Editorial – Actualitatea creştină, nr. 9/2026, Anul XXXVII, p. 3-4.
