În dimineața Învierii, Evanghelia ne conduce în mijlocul unei comunități fragile, tulburate și temătoare. Ucenicii, marcați de drama răstignirii lui Cristos, stau cu ușile încuiate, închiși nu doar într-o încăpere, ci și în propriile lor frici. În acest spațiu al nesiguranței și al descurajării, Isus cel înviat vine și rostește primele sale cuvinte: „Pace vouă!” (cf. In 20,19).
Acest salut nu este o simplă formulă de politețe. Este darul pascal al lui Cristos, rodul Pătimirii, morții și Învierii sale. Este o pace care nu se reduce la absența conflictului sau la o liniște exterioară temporară, ci izvorăște dintr-o realitate mult mai profundă: împăcarea omului cu Dumnezeu, victoria vieții asupra morții și a iubirii asupra urii.
Nu este întâmplător faptul că „pacea” ocupă un loc central în viața credinței creștine. Sfânta Scriptură o evocă în mod repetat, iar liturgia Bisericii o proclamă și o oferă neîncetat: „Harul și pacea lui Dumnezeu să fie cu voi” la începutul celebrării, schimbul păcii în cadrul Euharistiei și trimiterea finală – „Mergeți în pace.” Pacea nu este doar un ideal, ci respirația însăși a vieții creștine.
Și totuși, privind lumea în care trăim, ne întrebăm cu sinceritate: mai este pacea posibilă? Nu pare ea, uneori, doar un cuvânt frumos, dar îndepărtat de realitate?
Trăim într-o epocă marcată de conflicte violente și tensiuni persistente. Războiul din Ucraina continuă să provoace suferință și distrugeri, iar în Orientul Mijlociu violența pare fără sfârșit. În multe alte regiuni ale lumii, milioane de oameni trăiesc sub amenințarea armelor, a foametei sau a exilului. În fața acestor realități, întrebarea devine apăsătoare: cum putem vorbi despre bucuria Paștelui? Cum poate răsuna cuvântul „Pace vouă!” într-o lume sfâșiată de peste patruzeci de conflicte armate?
Poate că răspunsul începe cu o altă întrebare, simplă și dezarmantă, atribuită scriitorului Lev Tolstoi. Un bătrân observă copii jucându-se „de-a războiul” și îi îndeamnă să se joace „de-a pacea”. Copiii acceptă ideea, dar după un moment de tăcere întreabă: „Bunicule, cum se joacă de-a pacea?”
Această întrebare, rostită cu inocență, dezvăluie o dramă profundă: omenirea pare să fi învățat mai bine arta războiului decât pe cea a păcii. Știm să construim strategii, să organizăm confruntări, să justificăm violența în numele unor cauze aparent drepte. Dar cum se construiește pacea? Cum se trăiește ea concret?
Evanghelia Paștelui oferă un răspuns care contrazice logica obișnuită a lumii. Isus, primit cu entuziasm în Duminica Floriilor în Ierusalim, este condamnat și răstignit în Vinerea Mare. În fața violenței, El nu răspunde cu violență. Nu alimentează spirala urii, ci o oprește prin dăruire totală. Moartea sa pare o înfrângere, dar Învierea arată că iubirea este mai puternică decât orice formă de rău.
„Pace vouă!” – aceste cuvinte ale Celui Înviat nu sunt doar o consolare pentru ucenici, ci o proclamare a unei noi ordini: moartea nu are ultimul cuvânt, iar violența nu este destinul inevitabil al omenirii. Există o altă cale.
Această cale este confirmată de întreaga viață a lui Isus: solidaritatea cu cei suferinzi, compasiunea față de cei marginalizați, iertarea oferită chiar și celor care îl condamnă. Acestea sunt, dacă vrem, „regulile jocului păcii”.
Și totuși, această cale rămâne dificilă. Istoria creștinismului arată atât momente luminoase, cât și umbre dureroase. Există exemple inspiratoare, precum Sfântul Francisc din Assisi, care a dorit să fie „instrument al păcii”, sau mișcările pentru dreptate și demnitate inspirate de credință. Dar există și episoade în care credința a fost instrumentalizată în slujba conflictelor.
Aceste contraste ne amintesc un adevăr esențial: pacea nu este niciodată garantată. Ea trebuie construită în fiecare generație și în fiecare inimă.
Pentru că, în cele din urmă, rădăcina conflictelor nu se află doar în structuri politice sau în rivalități geopolitice, ci în interiorul omului. Frica, orgoliul, resentimentul, dorința de putere – toate acestea pot transforma relațiile dintre oameni în spații de confruntare. Lipsa de pace nu începe pe câmpul de luptă, ci în inimă.
O vedem în gesturi mici, dar semnificative: în cuvinte care rănesc, în refuzul dialogului, în intoleranță față de cel diferit.
De aceea, pacea despre care vorbește Cristos începe din interior. „Pace vă las vouă, pacea mea v-o dau vouă. Eu nu v-o dau așa cum o dă lumea” (In 14,27). Este o pace care nu depinde de circumstanțe, ci este darul Duhului Sfânt. Ea se naște din întâlnirea cu Dumnezeu, se hrănește în sacramente și se exprimă în viața concretă.
Omul împăcat cu Dumnezeu devine capabil să se împace cu sine și cu ceilalți.
Învierea Domnului ne arată că această pace nu este o iluzie, ci o realitate care transformă deja lumea. „Dacă cineva este în Cristos, este o făptură nouă” (2 Cor 5,17). Paștele este începutul acestei înnoiri.
Dar Paștele este și o chemare. Nu putem celebra Învierea fără a deveni martori ai păcii. Într-o lume în care discursurile urii se amplifică, creștinii sunt chemați să răspundă prin dialog, solidaritate și compasiune. Gesturile simple – primirea celui străin, sprijinirea celui sărac, iertarea celui care greșește – devin semne concrete ale păcii lui Cristos.
Salutul pascal „Pace vouă!” capătă astfel o forță profetică. El contrazice logica răzbunării și afirmă că adevărata pace nu se construiește prin arme, ci prin dreptate și reconciliere. Apelurile constante ale Bisericii pentru încetarea conflictelor nu sunt expresia unei naivități, ci fidelitate față de Evanghelie.
Poate că lumea nu va deveni imediat mai liniștită. Poate că războaiele nu vor înceta peste noapte. Dar credința pascală ne oferă o certitudine: răul nu are ultimul cuvânt.
În Cristos cel înviat, pacea este deja mai puternică decât violența, iar viața mai puternică decât moartea.
Să ne lăsăm, așadar, atinși de acest dar. Să învățăm, zi de zi, „să ne jucăm de-a pacea” – nu ca pe o iluzie, ci ca pe o vocație. În gesturi mici și în decizii mari, în cuvinte și în tăceri, în relațiile apropiate și în deschiderea către lume.
Pentru că pacea rămâne posibilă. Dumnezeu are ultimul cuvânt.
Adresez tuturor cititorilor revistei Actualitatea creștină cele mai sincere și binecuvântate urări pascale: ca lumina Învierii să vă umple inimile de pace, speranță și bucurie, să vă întărească în credință și să vă facă vestitori ai iubirii lui Cristos în lume.
Cristos a înviat! Pace vouă!
†Aurel Percă
Arhiepiscop Mitropolit de București
Editorial – Actualitatea creştină, nr. 4/2026, Anul XXXVII, p. 3-4.
