La data de 25 mai a fost publicată prima scrisoare enciclică a Sfântului Părinte Papa Leon: Magnifica humanitas. Cuvintele latinești ne îndreaptă către umanitatea plină de strălucire a lui Cristos, care constituie și temeiul demnității fiecărui om în parte.
Reflectând asupra raportului dintre tehnologie și ființa umană, enciclica denunță cultura care tinde să evalueze omul exclusiv pe baza utilității economice, a capacității productive, a eficienței, a vizibilității digitale sau a cantității de date pe care o poate genera. Acest trend cultural duce la riscul de a transforma persoana umană într-un obiect de folosință, de manipulat și de exploatat.
Contrar acestei culturi, papa reafirmă că demnitatea umană nu se cucerește, nu este rodul vreunui merit, nici măcar nu este o realitate de demonstrat, ci un dat înnăscut, firesc. Demnitatea, de fapt, nu depinde de ceea ce produce omul, de cât câștigă, de eficiența cu care acționează sau de imaginea pe care reușește să și-o construiască în spațiul digital, ci derivă din faptul că este persoană, adică un subiect care nu poate fi redus la nicio funcție.
Astfel este reluată învățătura Conciliului Vatican al II-lea conform căreia persoana umană este principiul, subiectul și scopul tuturor instituțiilor sociale. În epoca transformării digitale, a algoritmilor, Magnifica humanitas reafirmă că organizarea societății nu se face pornind de la tehnologie, marketing, eficiență, ci având în centru persoana umană în integralitatea sa corporală, spirituală, relațională și morală și, totodată, binele comun. Valoarea profetică a enciclicei constă tocmai în faptul că ne pune în gardă că nu orice progres tehnologic este automat și uman, și nu orice inovație este automat eliberatoare.
Familia este spațiul primordial al cultivării demnității prin însăși vocația sa de a făuri comuniunea dintre persoane. Mediul digital poate favoriza conexiunile, dar nu neapărat și relațiile dintre oameni; poate multiplica contactele, dar nu generează neapărat apropiere; poate oferi divertisment în permanență, dar nu poate înlătura singurătatea; creează dependență, dar nu favorizează introspecția, atenția, concentrarea, liniștea sufletească.
Prin urmare, familia este primul loc de intrare în realitate și de educație la realitate. Numai în firescul relațiilor din familie și comunitate omul învață că celălalt nu este un profil, un avatar, un concurent sau o funcție, ci o persoană. În această experiență originară se învață răbdarea, iertarea, grija, limitele și responsabilitatea reciprocă. Sfântul Părinte Leon al XIV-lea învață că legile și protocoalele sunt necesare spre a reglementa lumea digitală, însă aceasta nu înlătură nicidecum nevoia de a construi țesutul de relații în măsură să susțină persoana umană în libertatea sa concretă. Fără comunitate, individul rămâne și mai expus puterii platformelor, manipulării emoționale și singurătății online.
Rolul familiei și al comunității creștine este esențial în a pune utilizarea liberă a tehnologiei alături de momentele de tăcere, în a promova relații reale și a crea spații încât persoana să nu fie considerată în funcție de performanță, imagine, vizibilitate, ci pur și simplu pentru demnitatea sa ireductibilă.
Pr. Fabian Măriuţ
Actualitatea creştină, nr. 7/2026, Anul XXXVII, p. 22.
