Relația de cuplu poate fi privită ca fiind izvorul de forță pentru o bună parentalitate. Cu alte cuvinte, relația de cuplu reprezintă temelia sau structura de rezistență a familiei.
Pentru ca stabilitatea și sentimentul de siguranță să definească anii copilăriei e necesară o relație bună de cuplu. Acest lucru înseamnă iubire și respect reciproc între părinți. Câtă vreme cei doi se iubesc, se onorează și se respectă reciproc și pe ei înșiși în copiii lor, copiii se simt cel mai bine.
Iubirea mamei e o chestiune de viaţă şi de moarte pentru copil. Psihologul elveţian René Spitz a făcut o experienţă interesantă. A ţinut sub observaţie copiii abandonaţi de la un orfelinat de lux şi pe cei născuţi într-o închisoare de femei, unde mamele aveau voie să-şi ţină cu ele copiii până la vârsta de un an. Savantul a constatat că, în curs de un an, niciunul dintre cei 122 de copii din închisoare nu a murit. Nu au avut condiţii ideale de viaţă: ca la închisoare. Dar au avut iubirea mamelor. În schimb, 30 din cei 94 de copii din orfelinat au murit, deşi aveau de toate. Un singur lucru le lipsea: iubirea mamelor.
Copiii neiubiţi de părinţi sunt copii distruşi pentru toată viaţa. Cei mai mulţi delincvenţi – criminali, sinucigaşi, tâlhari, violatori – au fost copii care nu s-au bucurat de căldura iubirii părinteşti în copilărie, copii abandonaţi, provenind din familii dezorganizate, cu părinţi divorţaţi, eventual cărora li s-a spus în faţă de către părinţi când erau mici: „Tu nu trebuia să te naşti, tu nu ai fost programat, eşti în plus, o gură în plus de hrănit, o povară pentru familie, eşti un intrus.” Sunt cazuri când asemenea copii nefericiţi, neiubiţi sunt blocaţi chiar în creşterea lor biologică, fizică, rămân nedezvoltaţi, rahitici.
Părinţii trebuie să fie conştienţi că, atunci când aduc pe lume un copil, acesta este un copil al lui Dumnezeu: copilul e o lucrare umană şi, în acelaşi timp, e o lucrare divină. Copilul născut e o fiinţă destinată să existe pentru toată veşnicia. Fac un calcul extrem de greşit acei soţi care deliberează, nu ştiu ce să aleagă, nu ştiu pentru ce să se hotărască: o maşină sau un copil? O vilă sau un copil? Maşina, cu siguranţă, va fi aruncată într-o zi la cimitirul de maşini. Vila cu siguranţă că într-o zi se va prăbuşi şi se va transforma într-o grămadă de ruine: un copil, în schimb, este pentru veşnicie, căci ochii lui sunt destinaţi să-l vadă veşnic pe Dumnezeu, gura lui este destinată să-l laude şi să-i cânte veşnic lui Dumnezeu, inima lui e destinată să-l iubească veşnic pe Dumnezeu.
Dumnezeu îi iubeşte pe copiii pe care părinţii îi aduc pe lume; sunt propriii săi copii.
Pr. Fabian Măriuț
Actualitatea creştină, nr. 8/2025, Anul XXXVI, p. 22.
